Category Archives: Uncategorized

Iubire interzisă

A spune cuiva „te iubesc” înseamnă, de fapt, „tu nu vei muri niciodată”. (Fer. Augustin)

M-am gîndit de multe ori la acest citat. Spune-mi, te rog, ţi s-a întîmplat vreodată să iubeşti pe cineva cu fiecare celulă a corpului tău şi cu fiecare fărîmă a sufletului? Ţi s-a întîmplat să cunoşti un om despre care să nu ştii nimic şi totodată să ştii totul despre el? Ai avut vreodată parte de emoţia iubirii, de freamătul inimii şi de murmurul gîndurilor noaptea? Ai întâlnit vreodată omul datorită căruia ai uitat de toate principiile tale şi te-ai aruncat cu capul înainte într-o iubire interzisă?

Dacă răspunsul este da, atunci cu siguranţă ştii despre ce vorbesc şi vei înţelege cele ce urmează.

Viaţa îţi oferă de cele mai multe ori cele mai puţin aşteptate lucruri, iar acum nu fac referire la necazuri sau la marile bucurii, ci fac referire la acele drumuri neumblate de nimeni pe care te apuci să străbaţi şovăielnic, mai din curiozitate, mai din dorinţa de a te distra şi de a face ceva ce nu ai mai făcut pînă atunci, mai din lipsă de ocupaţie, mai din instinct. Acele drumuri sunt cele mai dificile, pentru că trebuie să le străbaţi singur, învăluit în murmurul propriilor gânduri, împins de sentimente şi ajungi să simţi, la un anumit moment dat, că în capul tău se dă o bătălie pe viaţă şi moarte între tine şi… tine.

Se spune că omul are trei creiere:

– Intelectual

– Emoţional

– Motor-instinctiv-sexual

De asemenea, se mai spune că dragostea se simte, nu se explică. Şi se mai spune că atunci cînd te îndrăgosteşti, creierul nostru inhibă abilitatea de a mai lua decizii bazate pe logică, din simplul fapt că zona frontală a creierului, responsabilă cu luarea deciziilor logice, şi care deţine funcţia executivă, este aproape complet inhibată atunci cînd ne îndrăgostim, datorită sentimentelor intense trăite.

cuplu

Ei bine, revenind la drumul acela greu şi de neînţeles de nimeni (nici măcar de noi, cei care apucăm acest drum), revenind în vuietul luptei dintre raţional şi emoţional, a luptei dintre scara proprie de valori şi imposibilitatea luării deciziei „corecte”, ne aflăm puşi într-o situaţie ce pare a nu avea nicio rezolvare şi în care totuşi ne complacem pentru că suntem paralizaţi în faţa sentimentului de iubire. Iar tu ştii că iubeşti persoana nepotrivită, însă rămîi pe poteca aia neumblată de nimeni, incapabil să mişti un tendon de teamă să nu îţi faci rău cu bună ştiinţă. Prietenii adesea nu te înţeleg sau, dacă te înţeleg, nu îţi pot da un sfat corect, familia nu te poate ajuta, te simţi singur, într-un ţinut în care parcă toate anotimpurile anului se întâmplă deodată.

Să trăieşti o iubire interzisă este pe cît de palpitant şi de frumos, pe atât de consumator de energie. Trăieşti momentul, bucurîndu-te de  fiecare clipă petrecută în braţele persoanei iubite, ştiind că poate fi ultima. Nu există sfat bun sau rău, nu există soluţie şi nu există vreun leac miraculos. Există însă o logică matematică destul de simplă: vezi cu care dintre cele trei creiere enunţate mai sus rezonezi şi ia o decizie care să te avantajeze. Cântăreşte-ţi decizia încercâînd să o treci prin toate cele trei filtre: intelectual, emoţional şi motor-instinctiv-sexual. Aceeaşi întrebare, trecută prin fiecare filtru, va da un răspuns diferit. Şi cînd simţi că trebuie să iei o decizie, analizează-ţi răspunsurile şi abia apoi fă următoarea mişcare. Este singurul sfat pe care i-l pot da unei persoane care trăieşte asemenea lucru. Şi ţine minte că odată ce iubeşti, va rămîne mereu parte din tine, indiferent dacă fizic va mai fi sau nu în preajma ta.

Pe anumiţi oameni îi întâlnim pentru a ne rămâne alături pentru tot restul zilelor, iar pe alţii îi întâlnim doar pentru a-i iubi. Anumiţi oameni vor face parte din viaţă noastră pentru totdeauna, iar alţii vor fi doar în trecere.

 

Resemnarea

Nu sunt o feministă convinsă care să te îndemne să ții nasul pe sus și să te aștepți ca EL să te sune primul mereu, să îți spun că, dacă nu îți aduce flori, înseamnă că nu te iubește sau că, dacă nu te ia de mână pe stradă, nu trebuie să ai o relație cu el! Eu pe astea le consider clișee, de care trebuie să ne izbăvim.Nu importă îţi face cadouri impunatoare,sau pur şi simplu a furat pentru tine o floare din clumba centrală.Dacă se ţine de cuvînt,şi vorbeşte mai puţin şi acţionează demonstrîduţi respectul şi sentimentele curate,nu te uita la prejudecăţi şi fă ce-ţi şopteşte inima.Într-o relație trebuie să lași multe mofturi, să înveți să faci și mîncare și să știi să și calci. Într-o relație nu trebuie să fii mereu aia inteligentă care spune în gura mare că s-a prins de fiecare dată că a fost înșelată! Bărbații înșală, indiferent de regina pe care o au lîngă ei! Și tata și bunicul, și sunt convinsă că și străbunicul, au înșelat. Și Angelina Jolie sau Miss Universe au fost înșelate, la un moment dat! Nu trebuie să fii tu detectivul inteligent care să semnaleze asta de fiecare dată! Teoria mea e că mai bine te înșeală cu şapte femei diferite, decît cu aceeași femeie de şapte ori! Așadar, trebuie să accepți că te mai înșeală, din cînd în cînd, trebuie să accepți că vrea să iasă cu prietenii pînă dimineața sau că nu-ți aduce cadouri și flori.Însă cînd vezi că te ignoră zile, săptămîni în șir, cînd vezi că găsește motiv de ceartă din orice sau că nu mai rîde la glumele tale, nu-ți mai face iluzii! Iubirea a trecut, iar respectul nu mai ține loc de fericire! Dacă nu e prea tîrziu, și mă refer la căsnicie cu copii, pleacă! O să plîngi mult, dar o să-ți treacă după un timp și ai să vezi că ți-e mai bine singură! Nu te încăpățîna să crezi că lucrurile vor merge mai bine! Nu te încăpățîna să rămîi lîngă el numai pentru că ați avut o relație minunată timp de patru-cinci ani sau numai pentru că ți-e rușine de familie, prieteni, colegi! Pleacă!… dar numai după ce consideri că ai făcut tot posibilul să-l atragi din nou și după ce ai conștiința curată că nu ai greșit cu nimic! Numai atunci!Trebuie să lupţi pentru fericire,dar nu bate în uşa la care nu îţi răspunde nimeni.supertocuri

jocul de societate

Intimitatea într-o relație e ca nașterea unui copil: dacă pînă atunci lucrurile n-au mers prea bine, după sex se strică de tot.S-au văzut, s-au plăcut, un lucru e clar: de la primul „contact ocular”, apariția dorinței se manifestă diferit la bărbați și femei. El vrea sex, ea vrea flirt. El vrea sex, ea plimbari romantice. El vrea sex, ea vrea dragoste, grijă, răsfăț, adorație și… sex. Ca să obțină ce-și doresc, amîndoi se prefac că au și dau ce vrea celălalt. El se preface că e atent, afectuos și romantic. Ea, că vrea sex. Dacă s-au îndrăgostit, nu se mai preface nimeni. El vrea ce tot vrea ea (să nu uităm de sex!), ea vrea și tot ce vrea el.După prima partidă de sex, știm cine-cum s-a prefăcut sau e îndrăgostit de-a binelea. Toate ies la iveală. Dacă se plac cu adevărat, lucrurile încep să se lege, apelurile se îndesesc, comunicarea e mai bună, amîndoi știu ce gîndește celălalt, se țin de mînă continuu și se comportă ca drogații cu oxitocină.10501706_322095644658541_2578270992606286468_nÎn schimb, dacă dragoste nu e, nimic nu e… Dacă sexul a fost monedă de schimb la o curte înfocată de două săptămîni, el se pierde undeva în negura primei nopți. Sau a dimineții următoare, cînd dispar și protagoniștii, unul pentru celălalt. El nu o mai sună și o evită, ea are o stare de confuzie neplăcută și își promite să fie mai atentă data viitoare. Sau viceversa: el o caută disperat, ea nu știe cum să-i spună că nu e cazul. Evident, există mai multe combinații de situații, dar astea două sunt relevante.Ideal, ar fi să nu se prefacă niciunul, de la bun început. Așa însă, el n-ar mai avea parte de o partidă de vînătoare finalizată cu sex, ea de una de romantism, cu invitații la cină și dezbateri antrenante pe tema existenței și a renașterii. În literatura franceză.În plus, gândește-te la ce situații incomode ar trebui să facem față dacă omul ar spune din capul locului ce-și dorește! Ce-ar fi dacă bărbatul pe care l-ai cunoscut azi dimineață la un simpozion, te-ar întreba în pauza de cafea dacă nu vrei să vă întâlniți la o partidă de sex joi, cînd are după amiaza liberă? Te-ai uita la el chiorîș și l-ai ocoli tot restul vieții.Dar dacă, în schimb, îți face complimente reținute, timp de o lună, te sună de două ori pe zi și îți trimite flori cu dedicație, de două ori pe săptămînă, sugerînd că te iubește și te venerează? Chiar dacă nu e el Mr Perfect – tatăl pe care l-ai visat pentru copii tăi, în cele din urmă există șansa ca el să poată primi ce voia chiar de la început, adică partida de sex. Iar tu, înainte de asta, să ai o perioadă distractivă de flirt cu posibilități. Firește, în cazul în care nici tu nu îi spui, din prima, cînd îți cere numarul de telefon: poți să mă suni, dar uită de sex, că nu e cazul. Marea păcăleală e prima regulă a jocului de societate.Nu vreau să judec pe nimeni, dar ar fi interesant ca pentru o clipa, toți să fim sinceri, și să nu jucam roluri.

Îmi iubesc bărbații

cupluNiciunul, din cîți au fost, nu e dus. Fie că au rămas o noapte (m-am iubit și eu la întîmplare de dragul amorului. Atîta păcat să fie în viața mea), o lună sau ceva ani, îi port cu mine. Mereu. În mine. Le mulțumesc. M-au mângîiat și m-au iubit. Chiar și cei care a doua zi și-au adunat catrafusele și au plecat. Pentru totdeauna. Niciunul nu e uitat. Niciunul nu a trecut. Îmi sunt tatuați pe suflet și vă jur că aceste desene nu voi vrea să le înlătur nici măcar atunci cînd pielea inimii îmi va fi zbârcită. Nu vor fi fost nebunii ale tinereții mult prea nesăbuite. Vor fi fost trăire. Cu pasiune, iubire, nebunie, tandrețe. Toate cîte încap în niște zile și nopți de iubire.Datorită lor am pulsat, vibrat, zvîcnit, mușcat din perne și carne, am urlat la Dumnezeu și i-am mulțumit. M-am blestemat și m-am iubit. Mi-aș fi smuls carnea, la propriu, acolo unde credeam că e prea multă și mi-am iubit apoi moliciunea trupului copt. Am trăit!
Bărbații mei dragi. Cât aș fi vrut ca unii să rămînă. Și bine au făcut că au plecat. Cum altfel aș fi învățat ce înseamnă libertatea și dorul de mine? Cum altfel aș fi învățat cîtă nesingurătate se ascunde în singurătatea serilor cu vin și o carte bună?Iar cei care m-ați fi vrut pentru totdeauna în brațele voastre… Să mă iertați, iubiților. Dar nu era momentul nostru. Nu m-aș fi putut dărui vouă toată, întreagă și fără dor de ducă. Pentru că așa nu eram. Dar cît a fost să fie, eu am fost. Cu atîta suflet cît vă puteam dărui atunci. Nu știam că am mai mult.Pe toți vă strîng la pieptul meu din cînd în cînd, vă mîngîi pe cap și vă sărut pe frunte. Vă iau fața în palme, vă privesc direct în inimă, prin ochi, și vă zâmbesc. Cu toată dragostea.Cum aș putea să vă uit? Ar însemna să uit de mine. Am trăit cu voi și prin voi. Fiecare duceți părți din mine, pe care vi le-am dăruit fără vreo umbră de îndoială sau regret. Datorită vouă, am și eu povestea mea de iubire. Să îmi ajungă vreo viață de-acum încolo.

monogamia

De ceva timp ma tot gîndesc la monogamia într-o relație.Sincer e o raritate în zilele noastre.Probabil există și cupluri monogame. Cu toții am auzit vorbindu-se despre ele, cunoaștem personal cîteva perechi care s-au unit în tinerețe (una, de regulă, foarte îndepărtată) și au îmbătrînit ținându-se de mână. Dacă o-ntrebi pe ea cît de fidel i-a fost moșul, îți răspunde arțăgos: “Cine, ăsta?!” și-i aruncă o privire disprețuitoare, de parcă și l-ar și imagina cu într-o ipostază mai stranie . El, și dacă prin absurd și-ar mai aminti, nu mai are curaj să se dea în discuții pe tema presupusului adulter.Rămîne cum am stabilit: nimeni nu a înșelat pe nimeni, n-ar fi îndrăznit (el), n-ar fi avut timp (ea).
În fapt, monogamia este un reflex, poate un instinct ce ține de anumite specii predispuse permanent la extincție. În cazul vertebratelor care, printr-o scăpare a Creatorului, se gîndesc pe sine, își trăiesc prezentul raportându-se la trecut și proiectându-se în viitor, monogamia este o alegere, nu un dar. Oamenii își impun un singur partener, fără să creadă cu adevărat (cel puțin nu pe termen lung) că va fi și singurul. Pînă la o anumită vîrstă experimentează, apoi încearcă să aplice ceea ce au învățat. Nevoia de a-și confirma rezultatele se coroborează cu îndoiala, și ea specific umană. După un timp, constatînd că împrejurările sunt într-o continuă schimbare, reiau munca laborioasă de descoperire a adevărului. Și cum nu există un adevăr universal…
Nu poți trăi cu frica asta în sîn, că cel aliniat lîngă tine la linia de pornire va fura startul. Nu-i tocmai în regulă nici să pornești de la premisa că nu vei reuși să ții pasul.Nu poate fi vorba nici despre capitulare, nici despre un război permanent, o “luptă”, cum se exprimă foarte mulți: “Am luptat pentru căsnicia mea”, “… să țin familia unită”. Și te mai întrebi de ce îmbătrînesc femeile mai repede decât bărbații, de ce ridurile de expresie le dau, după o anumită vîrstă și în lipsa botoxului, aerul acela suferind, îngrijorat, resemnat, pe care pictorii de biserici îl multiplică pe chipurile icoanelor.
Pînă la un punct m-a revoltat și m-a dezgustat infidelitatea în cuplu. Priveam femeile și bărbații prinși în cercul vicios ca niște păcatoși care nu se pot abține și niște trădatori. Pînă cînd am descoperit că nu sunt chiar atît de mulți cei care trăiesc cu capul în sac și că în majoritatea cazurilor adulterul este un fapt consumat și acceptat. Cuplurile bine stabilite, cu regulile lui imuabile și perene, “trec peste” și “merg mai departe”. De fapt, aceasta este căsnicia tradițională. Probabil cu timpul devii mai înțelept, sau mai resemnat. Înveți regulile jocului. Sau înveți să iei partea bună a relației și să îi ignori aspectele mai puțin agreabile.Amantul(a) oricum pleacă din start cu această acceptare a poziționării pe un loc secund. Legăturile primejdioase nu se rup mai niciodată (le accepți sau nu, opui rezistență sau te lași prins în ele cu seninătate), se eternizează și rodesc fructe amare.
Dacă nu m-aș fi gîndit că va fi pentru totdeauna, nu mi-aș fi oficializat nicio relație. La fel, dacă mi-aș fi păstrat capul pe umeri, bine înfipt între urechi.
Din toată poliloghia și bla-bla-ul, ceea ce merită reținut este: “Pînă cînd moartea ne va despărți”. Pe timp de viață nicio legătură nu se rupe cu adevărat, sau, chiar dacă nodul gordian este despicat de tăișul orgoliului, al ideilor preconcepute despre “cum ar trebui să fie și niciodată nu este întocmai”, rămîne să târîm după noi căpătîiele sforii.ScoocHHH (12)
Dacă spiritul Iudic este cel care ne caracterizează, la un moment dat ni se va părea că ne putem înălța, ca niște zmeie, fluturând în urma noastră cu o mulțime de panglici colorate. De-acolo, de sus, lumea cu toate ambițiile și nimiccurile ei ni s-ar părea încă și mai mică, și mai neimportantă decît este. Lumea relațiilor în care ne consumăm infidelitățile, nestatorniciile, situațiile jenante și exasperante în care țopăim pe un podium de carton, încercînd să ocupăm toți deodată treapta cea mai înaltă.
Există legi care interzic poligamia, nu și adulterul. Dacă problema juridică a fost rezolvată, cea de conștiință încă trenează. Societatea condamnă relațiile multiple doar atunci când ele încalcă codul familiei. De fapt, ochii alunecoși și inima zburdalnică sunt înscrise în codul nostru genetic și oricât de morali ne-am autoproclama tot nu ne putem stăpîni pornirile instinctuale. Că le îmbrăcăm în hainele împăratului și le justificăm prin căutarea neobosită și necontenită a sufletului pereche, e cu totul altă socoteală.
Chiar și în țările în care sunt acceptate căsătoriile multiple, bărbatul nu-și poate lua o a doua nevastă fără să aibă consimțămîntul celei dintâi. Valabil și pentru cei care trăiesc în relații poligame neoficializate de vreun imam: trădare, trădare, dar s-o știe și partenerul de drept. Dacă o acceptă sau nu, ar trebui să fie o alegere personală, pe care nimeni din afara cuplului n-ar avea de ce să o judece sau să o condamne.
Minciuna este un foarte trist înlocuitor al adevărului, dar și singurul descoperit pînă acum. De asemenea, o alegere personală a fiecăruia dintre noi, luați cîte doi, cîte trei sau separat.

Foștii, cum procedăm cu ei?

femeie-singurăCred că nevoia de asemenea subiect e mai degrabă întîmplătoare. Pentru că noi, FEMEILE, pășim cu dreptul în relații și ieșim cu stângul (și pe deasupra și fracturat!). Și mai presus de orice, pentru că greșelile, dacă nu devin pietre de hotar, degeaba ne împiedicăm de ele.Ne îndrăgostim nebunește, ne dăruim adolescentin, iubim matur și suferim cumplit. Cam acesta e tiparul fiecărei relații de FEMEIE programată de părinți să fie ”adevărată”. Mama ne-a spus că sexul fără iubire e pentru desfrînate, tata ne-a convins că dragostea face cel mai satisfăcător sex și că între aceste două hotare, Dumnezeu nu are ce căuta. Căci El ar strica toată treaba, cu rațiunea și plata păcatului! Și-atunci ne aruncăm în valuri despre care tot ce știm e culoarea și fascinația.Ca orice copil-femeie, marea (de emoții) ne ia ochii pentru că ne promite imensitatea și magia. Ca orice FEMEIE, marea nu e pentru plajă, bronz și cuceriri, ci pentru trăire dincolo de rațiune. Dar cînd ne avîntăm în valuri fără să ne intereseze pericolul (și chiar de-l știm, dorința de a trăi e mai puternică decît precauția!), nimic din ceea ce e uman nu trece dincolo de mal, iar ce e divin se avîntă cu noi.Iubim. Dăruim muțește, și de o facem vorbind, e pe o altă limbă decît cea pămîntească. Și ne-nțelege numai EL, bărbatul-înger, trimis să ne salveze. Un fel de Lucifer pe care îl urmăm pentru simplul TE IUBESC promis. În orice mare sunt salvamari. Dar cînd te arunci pentru a trăi divin, nu strigi după ajutor. Ești sigură că EL nu ar lăsa vreodată să te îneci. Ar face orice să trăiți fericiți până la adînci bătrîneți, chiar de asta ar însemna să bea toată apa. Și să rămîneți doar voi doi, și lumea înmărmurită să privească de pe mal minunea.Iubim.Pentru plăcerea riscului, nu pentru siguranța victoriei. Victoria e magia, dacă e să fie, dacă nu, e doar adîncimea riscului. Și-n fond, EL sigur nu ne-ar lăsa să riscăm dacă ar ști că există cea mai mică probabilitate să… (naivitatea noastră nu poate vedea decât visul, nu și contextul!)Și cum mereu se întâmplă să ne sufocăm, EL face ORICE pentru noi, dar acest orice nu poate depăși o vizită la patul de spital pe care am ajuns riscînd pentru doi, un ÎMI PARE RĂU între două coșmaruri ale noastre sau un ”Ești o femeie extraordinară, vei fi fericită cu un bărbat care te va iubi. Meriți!”Nu (mai) există nici un TE IUBESC în această ecuație. Și restul… devine istorie. După ce-a ajuns din ESTE, în A FOST, penița noastră scrie de fapt un scenariu absurd, terminat cu întrebarea, la fel de absurdă: ”Ce facem cu EI?” Nu vă spun AR TREBUI, vă spun HAIDEȚI SĂ FACEM!, căci nici un viitor nu se scrie fără prezent!
*să-i iertăm. Că au făcut cu intenție sau nu, din greșelile lor am învățat în primul rînd cum să nu (mai) greșim noi!
*să le mulțumim. Oricât de lipsită de demnitate ar părea decizia asta, e de fapt cea mai demnă. Mulțumește-i pentru lecțiile pe care ți le-a predat prin indiferența lui, prin minciună, prin jigniri, prin înșelări, acuze, nedreptăți și lipsă de respect. Din ele ai învățat să nu mai cumperi doar după culoare și magie. Iar cînd prețul pe care l-ai plătit pentru acest fost este lacrima ta, cere, înainte să cumperi, o parte de EL. Dovada e singura care dacă te duce pe un pat de spital, măcar o face fără să-ți pierzi demnitatea!
*să le păstrăm amintirea vie. Moartea ei nu va face decît să ne întoarcă peste timp în brațele lor, uitînd că acolo a fost amăgire.
*să-i respectăm. Pentru fiecare gest făcut de ei în trecut, din convingere sau ”degeaba”, respectul naște respect. Nu al lor pentru noi, ci al nostru pentru propriul suflet.
*să-i ajutăm. Aflați la primejdie, vreodată, să le întindem mâna. Salvarea vine din iubire și din Cuvânt. N-am fi nimic dacă le-am întoarce spatele sau i-am vizita la spitalul la care ne-au vizitat ei.
*să-i privim în ochi! Iubirea adevărată are CURAJ! Se mîndrește cu ceea ce este, spre a deveni mai mult decît e în prezent. Iar ochii lor ne reflectă pe noi, cele ce i-am iubit fără foloase.
*să-i întărim prin exemplul personal. Chiar dacă ochii noștri au fost sau încă sunt scăldați în lacrimi, exemplul puterii de a-ți recunoaște durerea e mai presus decât orgoliul de a arunca în ei cu vorbe.
*să-i vorbim de bine sau să nu-i vorbim deloc. Să dăm oamenilor ca răspuns la întrebările ”de ce despărțirea?”, un simplu zâmbet. Detaliile nu schimbă cu nimic deznodămîntul. Tragedia rămîne chiar dacă i-ai dat înfățișare de revoltă.
*să nu-i căutăm! Căci răscolirea nu ajută la nimic. E amăgire curată sau deziluzie.
Și nu uitați, “unul din cele mai fericite momente din viață este acela când găsești curajul de a pleca de lîngă ceea ce nu poți schimba”!

un Final al dragostei nefericit ,,,,se întîmplă

getImageCaz autentic. Fără înflorituri, crud, precum viaţa. El mi-a povestit tot. Desigur, numele persoanelor şi datele principale au fost schimbate, fără ca aceste schimbări să afecteze miezul realităţii în care cei doi au iubit, au trăit ca nişte furnici, s-au zbătut puţin, apoi au murit.
Mihai e un tip calculat, fără a fi un obsesional. A făcut Politehnica, de mic copil desfăcea şi repara tot ce-i pica în mînă. La început, evident, strica. Are puţini prieteni, dar buni. Pentru ei face orice, la orice oră. Nu este un om cu visător, nu-i spune mare lucru psihologia, nu vede filme de artă. E un tip practic.
Elena exact la fel, dar…invers: încă de mică, orice prefăcea în artă. Din trei sfori colorate, o coajă de copac şi o fundă îţi făcea ceva să poţi da cadou unei fete. A pictat pisici pe cuşca cîinelui, a murdărit pisica pe mustăţi cu ruj, cînd avea cinci ani. Practic, visa.
Abia terminaseră facultatea. Vară. Pe plaja.S-au nimerit unul lîngă altul, el pe o saltea înaltă, să fie cît mai ferit de gîngănii. Precaut. Ea pe un cearşaf supercolorat, hippie. Fără vreun salut, fără să facă cunoştinţă, ea a spus simplu:
„la naiba bolovanii ăştia din apă. Parcă suntem proşti, nu ştiu ce tot venim aici”.
Normal, o constatare de parcă aveau deja 30 de ani de căsnicie.El a răspuns: „Hai în cameră!”, şi i-a venit să se ia la palme pentru tupeul cu care vorbise fără să gîndească. Aşa ceva nu i se mai întâmplase, de regulă calcula perfect momentul cînd să invite o fată undeva.S-au dus, au mai rămas trei zile, în ultima halind o şaorma la două guri, ca să mai stea o zi. La întoarcere, în drum spre Chișinău, cu parasolarul în geam, au făcut o dată dragoste, o dată sex.După 6 luni s-au căsătorit, copilul a apărut imediat. Laura era tot mai stresată. Nedormită, îl ţinea pe Mihai din reproş în reproş. Dacă nu făcea, de ce nu face. Dacă făcea, nu facea bine. Îl trata ca pe un copil. El o înţelegea, plîngea pe ascuns, apoi încerca să repare. La reparaţii se pricepea, de-o viaţă, doar! Dar nu şi la acelea.Începuse să-i fie dor de ea. De fata aia mirosind frumos, aranjată, relaxată, veselă. Care nu îi pretindea mereu ceva, de fiecare dată altceva, mereu altfel.După prima vizită la ai ei, cînd a văzut-o pe mama ei, a presimţit ceva.„Ioane, mai adu farfurii! Ioane, greoi mai eşti!”, îl ţinea soacră-sa numai în şuturi pe bărbat-su care abia îşi târşîia un picior beteag prin casă, adunînd covoarele.„Dacă vrei să ştii cum va arăta nevastă-ta, uită-te la maică-sa!”, îşi amintise Mihai o vorbă din Seinfeld sau naiba ştie de pe unde. Dar a alungat repede această ispită mizerabilă:„Nu, hotărât lucru, Elena nu are cum să ajungă ca scorpia oribilă ca maică-sa”.A început să stea numai la calculator, să joace FIFA, şah, ba chiar şi-a făcut cont de Facebook. El,realistul s-a apucat de discuţii inutile cu tot felul de oameni, pe teme politice. Ea îl ţinea numai în şuturi, orice era din vina lui. Pentru că s-a îndepărtat de ea nu merge bine, aşa-i zicea. Nu înţelegea că este invers: s-a îndepărtat de ea pentru că nimic nu mai mergea.Totul era copilul. Toată viaţa ei se învîrtea în jurul copilului. Se gîndea la copil, stătea numai cu copilul, se ocupa numai de copil.Copil, copil, copil, copilul, copilul, copilul!
„Sincer, am simţit că încep să-l urăsc. Asta m-a speriat teribil.La-m felicitat pentru curajul de a recunoaşte ce simte.I-am spus că e normal. Nu e „bine”, dar e firesc. E o realitate în care a ajuns să trăiescă.
Eu am vrut o iubită, în primul rând. Aşa m-am îndrăgostit de ea, acolo, pe cearşaful cel colorat de lângă marea plină de bolovani. Ea, mămica stresată, mi-a ucis iubita. Iubita mea veselă şi spontană… Copilul mi-a furat tot ce aveam. De fapt, nu copilul. Faptul că ea se lăsa obsedată de rolul de mamă. Nu mă puteam bucura nici de iubită, care nu mai exista, nici de copil, pe care ea îl trata ca pe un trofeu. Şi când îl luam în braţe şi îl schimbam ea mă corecta, îmi arăta că nu fac bine, că, practic, e…copilul ei și nu al meu”, mi s-a destăinuit Mihai.Am încercat să-i spun că pentru o mamă copilul cu adevărat este cel mai important lucru, i-am tras şi cu miracolul naşterii. M-a oprit, şi lovitura a fost năucitoare:
„Sigur, pricep, nu sunt tîmpit! Dar o vreau şi eu ca altădată o jumătate de zi. O nenorocită de jumătate de zi, o după-amiază să lase copilul la mama, fără să o văd că se gîndeşte tot timpul la el, fără telefoane de «Totul e ok? Vai, a păpat? A făcut căcuţă?».Fără stres că «dacă se întâmplă, dacă cade, dacă mama nu-i atentă şi se opăreşte?»Dacă mama a fost destul de bună să o crească pe ea, poate să stea o sîmbătă şi cu copilul ei! Şi, în definitiv, asumă-ţi riscurile, nu eşti Dumnezeu, nu poţi controla tot. Vreau, din cînd în cînd, să fie şi iubită, iubita mea de altădată, cu aceeaşi putere cu care acum este mamă. Am crezut că facem din iubirea noastră un copil, de care ne bucurăm împreună, şi continuăm să ne iubim şi noi, ca altădată. Nu că sunt doar un penis care i-a făcut un plod şi salut!”
Ultimele cuvinte le-a spus cu ură, cu necaz pe viaţă, cu pumnii strînşi.Mi-a mai povestit că în pat era dezastru. Ea a început să ceară „respect”, să nu fie „tratată precum un obiect”, reţete romantice, sexul să fie un eveniment. Şi, se ştie: cînd pui problema „respectului” şi încă mai vrei să scoţi eveniment şi film romantic din cea mai naturală dorinţă, e începutul sfîrşitului. Fără spontaneitate, iubirea e un Bollywood de toată jena.El, săracul mascul sănătos, cerbul vînjos, avea nevoi. Cu cît bărbăţia lui şubrezită de critici, de refuzuri, de stress, cerea mai multă confirmare, cu atît era mai năvalnic, mai direct, mai bărbat în cererile lui. Cu cît era mai năvalnic, ea era mai îndîrjită, mai nervoasă, mai castratoare.„Dragul meu, e clasic ce trăieşti!”, i-am spus. „Se întîmplă destul de des, asta e…”, dîndu-i de înţeles că se apropie de final.
Pe cînd ploua, într-o toamnă tîrzie, s-au întâlnit ca doi străini în holul notariatului. Au semnat cu demnitate, au împărţit de comun acord, fără scandal, nimicul. Căci nu aveau nimic, stătuseră cu chirie cei trei ani, cît cică durează iubirea. La ei nici atît.
„Niciodată nu va şti cît am iubit-o de fapt!”, mi-a spus Mihai, cu lacrimi în ochi. „Uneori, noaptea, îmi imaginam că mergem peste munţi cu telecabina, se produce o stricăciune şi cineva strigă: SUNTEM PREA GREI, PREA MULŢI! Eu o pupam pe frunte şi mă aruncam din cabină primul”.