Tu ce motive ai să suferi?

Nu am apucat să citesc cartea Andreei Esca, dar mi-a placut foarte mult titlul. Ca orice om, probabil, m-am gîndit: “Dar eu ce-am făcut cînd am tăcut?“. Treaba cu tăcerea e complicat de simplă. E ca la testele auto, cînd trebuie să spui cui îi acorzi primul ajutor: celui care urlă sau celui care tace. Știu sigur că atunci cînd am tăcut, am avut o leziune gravă. Apoi intervine întrebarea universală: ce motive ai să suferi? Ești nerecunoscătoare, nu vezi cîte ai tu comparativ cu alții. Ce drame poți avea la vârsta ta? Mama mea are o vorbă: “marea dragoste și marea suferință se trăiesc cînd ești mic. Pentru că ai inima mică și nu încap în ea. În rest, toate vin în cantități pe care învățăm să le gestionăm odată cu vârsta”.Poate că la moment tăcerea mea e doar o meditație cu care mă împart aici cu tine necunoscutul meu cititor,sunt sigură că îți dau motive să te gîndești și tu la toate acestea aspecte, poate nu la fel ca mine, dar totuși mă bucur că macar îți provoc cîteva minute de tăcere în care te simnt aproape.Și poate mă consolez cu ideeia ca nu sunt singură pe cîteva minute…De ce ai motive să suferi? Eu nu am motive, am momente de tristețe cînd în capușorul meu apar diferite gînduri,bizare, stranii,care se combină într-un dans haotic și provoaca starea aceasta stranie de tristețe…Tu ce motive ai să suferi?getImage (2)

Inima ca un puzze-l!!!

Încă de copil, mi-am construit o imagine a ceea ce aveam să devin. Nu medic, nu avocat. Imaginea mea era despre o familie frumoasă. Și eu devenem o ea, femeie senină, într-o rochie retro, cu un zîmbet larg pe față, cu părul lung purtat de vînt, cuprinzînd cu brațele cei doi copii, iar el, el era un bărbat nu foarte înalt, însă cu brațe puternice și ochi protectori, emanînd un parfum aparte. El îi dădea cu veselie în leagăn.

Bărbatul din imaginea mea nu avea ochi albaștri sau păr negru, nici o ținută anume, nici o coafură la modă. Nu mi-l imaginam în detalii fizice. Drept urmare, niciodată nu am întors capul după un bărbat arătos. Nu, nu sunt ipocrită, nu susțin că nu îmi plac bărbații frumoși, ci că nu este suficient aspectul, cît să mă atragă. Nu m-am îndrăgostit niciodată de fizic, nu știu ce înseamnă dragostea la prima vedere, nu am trăit-o.

Însă m-am îndrăgostit temeinic de inteligența, sinceritatea, autenticitatea și frumusețea celui care avea să-mi devină soț. M-a cucerit cu ce era în spatele cuvintelor, puține și banale, de altfel, cu dorința lui de a mă cunoaște pe mine și cu parfumul lui.

Toată viața l-am căutat, fără măcar să știu că o fac.

Nu am avut multe întâlniri, prea puține relații, însă, cu fiecare încercare, reușeam să potrivesc o parte din puzzle. Chiar mi-am tăiat niște piese ale mele, în dorința naivă de a finaliza imaginea.

A funcționat o perioadă. Numai că el începuse să construiască și în locul meu. Și îmi înlătura, bucată cu bucată, fiecare piesă a mea. Când a ajuns la forma ce îmbrăca demnitatea, ceva din mine a strigat: “Stop!”

Nu eu, n-aș fi fost în stare. Dar ceva-ul se lupta cu mine, folosind propriile mele arme. Nu-mi dădea pace. Îmi proiecta mereu imaginea de final, aceea cu familia frumoasă. Și m-a convins cu: “Asta este ceea ce vrei pentru copiii tăi?!”

Asta și imaginea pe care o construiau doi oameni frumoși exact sub ochii mei m-au convins că nu este el ceea ce caut eu, că ma străduiesc în van. Forma curbă n-o să se potrivească în veci cu linia teșită, iar verdele natural din cadrul meu n-o să continue niciodată cu nori negri de furtună, nu în aceeași imagine.

A durat ceva pînă să-mi recuperez toate piesele, pentru că multe dintre ele erau încă la el. Și a mai trecut o vreme pâna sa le recondiționez, pentru că erau deteriorate. M-a ajutat mult culoarea originală, autentică, pe care încă o pastrau câteva piese, cele care mi-au aparținut dintotdeauna și pe care nu le-aș da niciodata din mînă, pentru niciun bărbat din lumea asta. Principiile.

De acum, le țin ascunse într-un săculeț și îmi propusesem să le scot abia după ce aveam să fiu sigură de alegerea mea. Nu voiam să mai construiesc cu nimeni, eram în perioada în care analizam ce-a fost și mă minunam de mine, cea care acceptase formele acelea vizibil nepotrivite: prea mari, dintr-un material ușor degradabil, neclare, prea opace. Sigur și acestea și-au găsit perechea, dar nu erau pentru puzzle-ul meu.miss

Alegerea Bărbaților

O femeie frumoasă este cea care trece testul cu martori. Aşa mi-a explicat un prieten că poate fi judecată frumuseţea unei femei. Mecanismul ar fi acesta: se iau mai multe femei, cu grade diferite de frumuseţe fizică, se pun cu spatele la un zid şi cu faţa spre o fereastră dublă, iar din spatele geamului un bărbat sau mai mulţi o vor alege pe cea mai frumoasă, clasificîndu-le în funcţie strict de ceea ce văd: “cea mai frumoasă, a doua cea mai frumoasă, mai puţin frumoasă, şi mai puţin frumoasă pînă la cele foarte puţin frumoase”. Ăsta e testul cu martori şi, mărturisesc, n-aş vrea să fie ăsta singurul test valabil. Sper că foarte repede vine testul de limbă, la care clasamentul ar putea suferi nişte modificări. Apoi testul de empatie, cel de capacitatea de-a iubi, testul de generozitate, testul de încredere şi ele ar putea continua în multe şi mărunte, dar foarte importante teste.

Pe mine m-a salvat un supratest – testul de iubire. Bărbaţii importanţi din viaţa mea şi oamenii care au contat m-au iubit din prima, nici măcar nu şi-au dat seama ce li se întîmplă. Abia pe urmă au văzut şi cît sunt sau nu sunt de frumoasă, şi cît sunt sau nu de deşteaptă, amuzantă, empatică… Aşa, în general, aş vrea să fie primul testul de limbă. Sau măcar ăla cu martori să nu fie eliminatoriu. Ani întregi m-am simţit ca în faţa unui perete, pusă la zid, ştiind că în spatele geamului care pare opac sunt de fapt ochi care mă măsoară. Eu m-am pus singură la zid. Eu m-am așezat în coloana aceea. E ca şi cum pui în acelaşi rând o leoaică şi o girafă şi cineva trebuie să o aleagă pe cea mai graţioasă sau mai catifelată. Leoaica n-are nicio şansă, chiar dacă mănîncă girafa înainte să apuce să-şi mişte cu graţie genunchiul.Într-o zi mi-am dat seama că nu mai vreau să stau în dreptul niciunui zid şi că nu are nici o relevanţă dacă treci doar testul cu martori. Ştiu pe cineva care are alături o femeie care poate n-ar fi trecut testul cu martori, dar sigur le-ar fi trecut pe toate celelalte. Şi fata asta îl face pe bărbatul de lîngă ea luminos şi plin de viaţă şi încrezător. Şi mai ştiu şi bărbaţi care au lîngă ei femei medaliate la testul cu martori, numai bune de plimbat prin vitrine, iar ei sunt trişti şi nefericiţi şi li s-au activat toate problemele de sănătate ascunse în cotloane pe care le credeau ferecate.
“Testul cu martori” e cel mai la îndemînă, durează cel mai puţin şi are cele mai mici efecte pe termen lung. Pozitive. Dacă nu e completat de celelalte teste, poate să facă mult rău în vieţile oamenilor care vor emoţie, susţinere, comunicare, complicitate, inteligenţă. La femei, se numeşte testul pielii. Nu, nu e vorba de “piele pe piele”, ci de pielea din pantofii Louboutin şi din poşetele Hermès. Pentru unele e suficient ca bărbaţii să treacă acest test pentru ca ele să fie mulţumite “pe viață”. Dacă ai nevoie de mai mult de atît, n-ai cum sa nu ştii că omul de lîngă tine poate să te facă să zbori sau, dimpotrivă, să îţi taie aripile. Omul de lîngă tine poate să-ţi dea încredere sau poate să te facă să te zbaţi întrebându-te ce cauţi tu în lumea ta, dar doar atunci când omul acesta contează dincolo de imaginea-trofeu cu care unora le place să defileze.beauty

feminitatea

Dacă și-ar uni cursurile toate rîurile de lacrimi vărsate de femeile seduse și abandonate (nici măcar de la origini pînă în prezent, de-ajuns o unitate de timp aleator aleasă), ar trebui inventat un alt cod de inundații, pentru ca măcar o parte din cele rămase tefere să aibă timp să se relocheze, undeva, mai sus pe hartă. Să se salveze.

Fără să am mania generalizărilor, femeile sunt ca bobițele de mercur: zic că-s unice, dar au tendința de a se aduna rapid în conglomerate, mici comunități sectare: secta amantelor, secta nevestelor, secta eternelor îndrăgostite, secta nimfomaniacelor, a carieristelor, a bubulinelor-gospodine, a surorilor de caritate, a căutătoarelor de sine etc., etc.

Dintre toate, secta seduselor și ulterior abandonatelor e cea mai numeroasă. Nu știu dacă noi, femeile, avem în gene tendința de a ne preda cu arme și bagaje Casanovilor de tip nou, dar e un fapt deja stabilit că băieții buni nu ne atrag. Nu de la început și nu atât cât fustangiii, mincinoșii, lăudăroșii, cocoșii cu ouăle de aur, care stăpînesc cel mai bine arta dansului nupțial, dar aproape deloc spre nicio șansă pe cea a unei relații pașnice și de durată. Ori, ce oroare (pentru ei, nu pentru noi), a unei căsnicii.

Ne plângem că bărbații adevărați au devenit o rara avis și nu ne punem nici o amărîtă de secundă problema că poate noi om suferi de orbul găinilor, suferință perfect tratabilă, dealtfel.

Nu te naști victimă, victimă devii. Iar victimizarea e și ea o boală, care afectează sistemul imunitar, ca orice viroză netratată la timp și dusă pe tocuri.

Dintr-un orgoliu prost înțeles și dintr-o mîndrie, prostească și ea, credem că e bine “să nu ne lăsăm”. Iar rezultatul este slăbirea rezistenței sufletești. Căderile vor fi din ce în ce mai dese, iar recuperarea din ce în ce mai improbabilă.Diagnosticul de slăbiciune se pune diferențiat. E nevoie ca subiectul să fie urmărit pe o perioadă mai lungă de timp și să i se testeze reacțiile în funcție de împrejurări.

La categoria seduselor și mai ales abandonatelor nu cred că cineva poate adera de bunăvoie și nesilită de nimeni. Mai degrabă (de)cazi în ea.

Și, culmea, ajung acolo declarat puternicele, forțoasele, cele care nu stau să-și plângă de milă și trec iute mai departe, prin asta înțelegând “următorul”. Și următorul. Și următorul.

Ca și cum, răcit fiind, bolnav deja de pneumonie, te-ai arunca în copca săpată într-un iezer înghețat, în scopul de a te căli. Sau, cu falca umflată, ai sparge nuci în măseaua de minte, pe principiul “cui pe cui se scoate”.

Când bărbatul căruia i-ai permis să te prostească te abandonează pentru o altă femeie, mai stai un pic. Mai plângi un pic. Mai odihnește-te. Mai așteaptă.

Stima de sine e posibil să-ți fie zdruncinată și e normal să îți pui la îndoială feminitatea, atracția, nurii și toate celelalte calități cu care cealaltă, vezi, Doamne, e mai înzestrată de la natură ori știe să și le pună mai bine în valoare. E normal și să cauți validarea în altă parte, dacă în sânul proaspăt terminatei relații te-ai transformat în persona non grata.

Doar că nu de asta ai tu nevoie, cel puțin nu acum, nu imediat. Pe termen scurt ai nevoie să-ți epuizezi toate lamentările. În fața oglinzii, a celei mai bune prietene, în poala mamei, a surorii, nu contează, bărbat să nu fie și potențial amant. Bărbații nu suportă să șteargă nici lacrimile provocate de ei femeilor, dar să le mai consoleze și pentru pierderea altor masculi din haită. Dacă o fac, au un scop și acela nu e milostenia.

Știu că palmaresul bogat al unora ne poate crea complexul cunoscut drept: “Ce are ea și eu nu am?”

Dar poate că ar trebui să schimbăm puțin perspectiva, poate că tocmai ce “nu avem” ne validează.

Nu avem nesiguranța de sine care să ne determine să facem compromis după compromis.

Nu avem naivitatea de a mai crede că orice broscoi pupat în bot și strâns la piept se poate transforma miraculos într-un prinț.

Nu (mai) avem tendința păguboasă de a ceda în fața vorbelor găunoase, meșteșugit învârtite de vreun profesionist al elocinței.

Bărbații buni există, sunt printre noi. Dar tocmai fiindcă sunt atât de buni, ei nu profită de femeile în derivă. Mulți dintre ei au pățit-o și ei și știu, recunosc semnele crizei, simptomele bolii, pericolul contagiunii. Și se țin deoparte, mai așteaptă puțin. Te mai așteaptă. Ia-o mai încet, că nu fug nicăieri

Atenție, femeie liberă arătoasă!

Femeia liberă este o specie a regnului Femeie, având caracteristica principală neimplicarea într-o relație cu un bărbat.

Femeia liberă are două subspecii: Femeia liberă nicicum și Femeia liberă arătoasă. Femeia liberă nicicum nu prezintă niciun fel de pericol pentru societate. În schimb, Doamne ferește-ne de Femeia liberă arătoasă. Este un pericol public, femeile aflate într-o relație temîndu-se excesiv și nefundamentat de ea.

Femeile care o întâlnesc din când în când la sindrofii povestesc cu ea pentru a o ține ocupată și, astfel, indisponibilă masculului aparținător. După sindrofie, stenograma discuției prezentată concubinului nu conține niciun element admirativ.

Prietenele ei au grijă să nu o scoată la întâlniri în trei. Din nou, Doamne ferește, să o iei cu tine în casă, în caz că are nevoie! Toate suratele îmi, pardon, îți, vor spune că ești inconștientă. Ele presupun că relația ta depinde doar de factori externi și că masculul este total lipsit de conștiință, valori sau voință în fața Femeii libere arătoase.

Aceleași prietene îi ascultă cu jind, dar cu milă, poveștile despre aventurile amoroase, fericindu-se de câte ori se întorc în cuib, la căldurică, după întâlnirile cu ea.

Cînd este acaparată de un mascul toate femeile din haită respiră ușurate, dorindu-și sincer și din inimă ca acesta să-i fie sufletul-pereche. Sunt întotdeauna interesate de relație și zâmbesc liniștite că El, deși nu este prezent într-un anume moment, există și coexistă.

Nimic nu se schimbă odată cu trecerea vremii. Poate doar puțin din elasticitatea pielii. Indiferent de vârstă, Femeia liberă arătoasă este periculoasă. Și în haitele în care vîgetImage (2)rsta medie este trecută de 50 de ani, Femeile libere arătoase sunt evitate, conviețuirea în cupluri fiind mult mai comodă, deci ușor de acceptat.

Femeia liberă arătoasă are totuși un mic noroc – existența speciei Femeia inteligentă –, reușind astfel să conviețuiască frumos. Însă vestea proastă este că Femeia liberă arătoasă nu este pe cale de dispariție, ci, dimpotrivă, pare să fie prezentă în tot mai multe comunități, acceptarea și integrarea ei părând să fie cea mai bună soluție pe termen lung.

Să ne trăiești și să ne înflorești, liberă sau cum vrei tu, femeie frumoasă!

Cine-i de vină pentru singurătatea femeilor?

Am ajuns să văd sau să citesc în fiecare zi povestea unei femei singure. Încă tânără. Frumoasă, deșteaptă și cu școli înalte. Dar singură. Femei în cercul meu de prieteni sau femei pe care ajung să le cunosc de la distanță. Femei pe care le admir. Multe dintre ele se preumblă prin lumea bună și mă gîndeam: Doamne, ce bărbați interesanți pot cunoaște! Și totuși, sunt singure. Unele dintre ele își îngrijesc pruncul să-l facă mare și frumos, altele “își trăiesc viața” în weekend-ul ce se înghesuie fugar între două săptămâni de caznă la vreo multinațională nemiloasă. Sunt femei care-și caută perechea mai departe, sunt si cele care au obosit să mai spere că o vor găsi.

Și apoi mă uit la mine. Mă suportă un om de exact zece ani și pare că mai poate. E bun cu mine, e blînd, bate cuie, taie lemne, se îngrijește de cele trebuincioase casei, așa, ca să mă fălesc doar oleacă. Să nu mă întrebați cât costă o pîine, pentru că nu am habar. Levitez mai degrabă printre cărți decât prin magazine. Se descurcă cu toate și nu se plînge. Mă trezesc cu aroma cafelei aburinde și primesc, fără să fie o ocazie specială, prăjituri. Îmi rupe flori de pe coclauri și mi le întinde timid din căușul palmei, sperând să-i arunc un zîmbet drept mulțumire. Se arată încă îndrăgostit și pare că e sincer. Și nu mă încumet să mărturisesc că-i mariajul perfect. Dar trag speranța că nu voi îmbătrîni singură.

Le privesc și mă privesc. Ce am eu și n-au ele? Ce avem noi, astea maritatele, cântărindu-ne cu ele, cele singure? Adesea, ele au mai mult. Și totuși, ele sunt cele singure. Ai spune că, pe undeva, soarta așază o balanță, inegală, ce-i drept.

love

Nu cred în teoria că bărbații își doresc alături gîsculițe netoate. Ba chiar am convingerea că o femeie inteligentă deține secretul de a se face iubită. Pentru că, în cele din urmă, sunt încredințată că totul se rezumă la iubire. Relațiile se rup din lipsă de iubire, punct. Sau că vine moartea. În rest, doar cuvinte goale. Idealistă cum mă știu, cutez să cred că iubirea ține totul, că-n dragoste-i secretul suprem.

Și îndrăznesc a cerceta: cine o fi de vină de sunt atâtea zîne nepețite? Ori fi dânsele cu vină? Uneori da, dar de prea puține ori. Și-mi arunc privirea către ei, bărbații, acești copii în haine mari. Și îi văd fugind în grabă spre câte o odaliscă, vreo închipuire plăsmuită de-un vis pustiu. Și acu’ mă întreb: oare câți din bărbații liberi ai târgului au fost crescuți de-o mamă singură, la rându-i părăsită?

Cîteodată iubirea-i ca orzul pe gâște. Și am umila părere că, femeile, cu cît mai multă iubire învață să dăruiască, cu atât mai puțină, ei, bărbații, știu să primească.

E clar că în viață nu poți avea totul, dar mă întristez la gândul că atâtea buze delicate rămân nesărutate și atâtea coapse pierd mîngâieri rotunde de tandrețe. Multe din femeile de azi sunt aidoma unor flori, care cresc singure și însetate, departe de priviri, într-un deșert înstrăinat.

Sunt cea mai norocoasă femeie de pe lume. I’m afraid…

Vrei un bărbat să mute munții din loc?

Există femei care visează la bărbați pe care nu i-au avut niciodată. Există femei care visează la prinți șarmanți în armuri, la bărbați cu mersul apăsat care “€œvor, pot, își iau, cer (?) și luptă până la capăt”.

Ce perspectivă sumbră pentru o femeie a€“ să fie complet exlusă din jocul alegerii!

Acolo unde bărbatul vine de la război, cu mersul apăsat, mirosind rînced, își pune armura în cui și, fără să se spele, “își ia” soția pe la spate“ fără prea multe atingeri, după care îi ordonă să-i gătească ceva, ea neavînd voie să comenteze (deh, datoria conjugală). Asta da, nostalgie, ăsta da, bărbat puternic! Asta da, femeie pasivă!

Ce s-a întâmplat cu scuturile și cu armele? Nimic! S-au mutat la muzeu. Bărbatul actual nu mai are nevoie de ele. Cavalerul de altă data este acum un Harvey – elegant, inteligent și extrem de periculos atunci când îl calci pe coadă. El luptă doar în business (dacă este nevoit),€“ nu și acasă. Acolo este singurul loc în care nu are chef de războaie.

bărbatul modern

Și totuși, există femei care încă visează la bărbați capabili să mute munții din loc pentru ele. Va dați seamă? Ce așteptări ridicole… Ok, vrei un bărbat capabil să mute munții din loc pentru tine? Iubește un miner! Eu nu am de ce să încerc una că asta. Însă te pot ajută cu drag să urci până în vârful muntelui. Ai idee ce priveliște mișto se așterne la picioarele tale atunci când ajungi sus?

Revenind la textul care a “inspirat” acest €œraspuns, aceeași doamnă spune că bărbații s-au transformat din vînători în vînat. Drept urmare, triste și neprihănite, domnițele s-a închis “în turnul propriei feminități” și, tragedie, nu mai are cine să le descătușeze. Mon Dieu! Câtă dramă! Câtă negare! Vă dați seama ce porci sunt bărbații? Ce fătălăi? S-au efeminat și domnițele au rămas cu centurile închise pe trup, supuse eternei ruginiri! Cruntă realitate, apăsătoare depresie!

În concluzie, aș răspunde ferm -€“ da, le-au căzut, le-au ruginit, le-au pierdut! Armurile, coifurile și paloșele. Nu mai avem nevoie de ele. Restul lucrurilor bărbătești sunt tot acolo, la locul lor, și cuvintele dulci, și forța, și erecțiile, și eleganța, și manierele. Numai că ele nu sunt accesibile domnițelor care stau închise în “turnul propriei feminități”, visând la bărbați imaginari; ci femeilor care au înțeles că nu au nevoie de mineri sau de eroi, ci de bărbați capabili să le iubească și să le respecte.