Prietenă sau criminală?

Mă aşez pe scaunul îngust cu spătar, lîngă un cuplu de tineri. În faţă, o măsuţă plină de pliante. Prietena mea îmi lasă bagajele, intră la prima uşă. Mă uit la cuplul de tineri – o brunetă , în jur de 30 de ani, poate, cu părul desfăcut, pantaloni de piele şi bocanci eleganţi. Geanta pare una scumpă. El – mai tânăr un pic decât ea, cred, îmbrăcat în stil “casual”, în ton cu o frizură “trendy”. Glumesc, vorbesc relaxat şi îşi fac declaraţii pe o piesă a lui Cher. Iese prietena mea, ia o hârtie de la recepţia mică, străjuită de două doamne în uniforme cu bluze albe şi ecusoane aurii. Au ochii în calculator şi telefonul la ureche.

Aşteptăm împreună un pic. Eşti OK? Ţi-au vorbit frumos? Ea mă asigură că este bine. Anestezie locală, pentru asta a optat. Doctorul i-a spus că da, există 50% risc să fi avut probleme. Nu ea, ci el sau ea. Vreau să urc cu ea, dar nu mi se dă voie. Și ies la aer. Cred că m-aş fi prăbuşit acolo, înăuntru. Vorbesc la telefon şi în timpul ăsta aud instrumentele ciocnindu-se, alergându-se, parcă punîndu-se contra. Aud un “Au!” şi îmi îngheaţă glasul în mijlocul discuţiei. Oare o fi fost vocea ei? O durea-o? Fumez și mă uit spre fereastra de unde se auzise sunetul de metal rostogolit mai devreme. Şi mă trec pe şira spinării fiori reci, apoi mă iau fierbinţelile. Mi se usucă gura şi n-am aer. Și gândurile dau năvală. Cum poţi ca femeie să trăieşti după asta? Eşti o criminală, ai omorât o fiinţă… Asta spune morala creştină, asta spun oamenii cu frica lui Dumnezeu… Îmi vâjâie capul…

Încerc să mă consolez gîndindu-mă la femeile violate care vor să-și îngroape o dată pentru totdeauna durerea, apoi la femeile care trăiesc cu coji de cartofi şi care nu ştiu dacă mîine vor mănca tot coji sau o bătaie cruntă. Mă gândesc la fetele naive care pică în plasa adoratorilor de o noapte şi care apoi, cînd le dau vestea, sunt alungate. Nu, nu mă pot consola toate astea…Pentru că ştiu că există şi femei care fac asta ca şi cum şi-ar “arde” un neg… Nu mă consolează pentru că ştiu că există şi femei care şi-ar vinde şi sufletul doar ca să trăiască împlinirea de-a avea o astfel de minune… Minune, da, aşa spun oamenii, că orice copil e o minune… Pentru cine? Pentru cele care își abandonează nou-născuții într-un sac de rafie în toaleta unui tren sau pentru cele care îi aruncă într-o sacoşă de plastic în pubelă, anulând orice şansă de a mai fi găsiți în viaţă? Doamne, simt că obrajii îmi sunt tăciuni… Sun pe cineva, să vorbesc, să îmi opresc gândurile care ţîşnesc ca sângele dintr-o jugulară crestată…

Copii abandonaţi, copii cu urmele curelelor de bătăi “soră cu moartea” pe trup, copii traficaţi sexual, copii care nu au avut niciodată nimic… copii fără copilărie… Începe să plouă mărunt și gri în sufletul meu.

Ce fel de prietenă îi sunt eu? Una care o ajută în orice condiţii… Da, dar am fi putut găsi altă soluţie. Nu, nu se poate, mi-a spus. Fără nimic – omul de lângă ea, alături pe drumul ăsta, niciun venit din lipsa continuităţii pe cartea de muncă, fără o diplomă de studii superioare, cu nimic de la părinţii care nu au ce să îi dea sau cum să o sprijine, nu se poate… Eu știu că vrea copii, doi. Gemeni. Ideal fată și băiat. Simt că o gheară mă strînge undeva în piept… Te ajut eu, i-am zis… Nu se poate …

Căci în mintea ei, nu cele de mai sus au fost argumentele care au hotărât-o… Acel 50% a fost. Un copil chinuit? Care să nu vorbească? Sau să nu cânte? Să nu se joace? Să nu se bucure de soare sau să nu ştie că e noapte afară? Condamnat de la început?

Se deschide uşa… este cuplul lângă care am stat înăuntru. Ea e foarte ameţită și el o ajută să coboare uşor treptele. Mai au o treaptă pînă jos, când se opresc şi el o îmbrăţişează. Se iau de mână și se îndepărtează vorbind la fel cum îi auzisem mai devreme.

De ce o dura atît? S-o fi întâmplat ceva? Se deschide din nou ușa clinicii. Este o altă tînără, pe care n-am băgat-o de seama la venire. Mă întreabă dacă sunt cu fata de sus. Cu jumătate de glas îi spun că da, toate fibrele mele încordându-se în aşteptarea unei veşti negre… “Este OK“, îmi spune. “O să vină imediat“. Îmi vine să o pup pe aducătoarea veștii. Îmi spune că i-au făcut prietenei mele anestezie totală, pentru că locală înseamnă aproape nimic… şi simţi mai tot … Apoi îmi povestește de ce a făcut și ea acest pas… O aud, dar nu o ascult. Prin ceața care mi se lasă încet în cap mă întreb: “Cum adică “simţi mai tot???? cum îți este smulsă bucată cu bucată din tine? Stai, că nu e decît de dimensiunea unui ou, mă amăgesc singură. De unde știi tu? Ești doctor? mă întreabă altă voce din capul meu…” Inima pulsează și urechile îmi pocnesc ca după prea multe cafele. Fata care mi-a dat de știre îmi spune că e studentă la Medicină. Gândul mi se mută la cei care fac asta în meseria lor… care trebuie să curme un fir de suflare… mic, mare, sănătos, muribund, condamnat de la început sau cu un destin regesc, ce importanță are? Păi, cineva trebuie să o facă, altfel nu am putea să… Gîndul e curmat de apariția ei – o umbră a celei ce intrase… Părul în dezordine, rimelul întins pe faţă şi o privire pierdută. Mușcă dintr-un baton cu cereale primit sus şi îşi şterge urmele lacrimilor de pe faţă.

“Am cerut anestezie totală, cred că m-am panicat… Trebuie să mai plătesc diferenţa… Mai ai tu? Da, răspund, scoţând cu gesturi mecanice portofelul din geantă. Îmi pare rău, ştiu că erau ultimii tăi bani… Îmi vine să o iau la palme – “de bani îţi arde ţie acum? urlu înăuntrul meu. Însă îi răspund cu ton moale că banii nu contează … Achităm diferenţa, scot anticearcănul și rujul ca să ne aranjăm puțin – și eu, și ea – de parcă cosmetice ar avea puterea să ne umanizeze la loc …

Luăm reţeta, bagajele şi plecăm încet. Și ea este amețită tare, ca fata dinainte. Îmi povesteşte că s-a trezit plângînd. Că nu ştie de ce a plîns şi că după ce i-au pus masca pe faţă nu mai ţine minte nimic. Îmi țin respirația câteva secunde ca să nu încep să plîng. Am simțit rău de tot şi am început să țip… Mă uit la ochii ei în timp ce așteptăm taxiul. Mă gândesc la egoistul meu zbucium interior din ultimele două ore și ceva și mă întreb: cine sunt eu să trăiesc fapta asta ca şi cum ar fi a mea?

Cum îndrăznesc să judec ce este în capul şi în inima ei, când știu că nu o să mai aibă inima împăcată vreodată? Am uitat cît s-a chinuit când mi-a zis? Și apoi, cînd a decis? Cu ce drept dau verdicte? Și mă aud parcă, la Judecata de Apoi, spunând: “sunt Tina şi am fost părtaşă la o crimă cu premeditare: am judecat și am condamnat fără pic de milă cugetul, inima, simțirea unui om, uitînd că cea mai dintîi datorie a mea, ca om, era să îi fiu prietenă!”

Este cu putinţă să fii fericit? Şi dacă da, la ce oră?

Am cunoscut un cuplu de oameni care se iubesc de 40 de ani. Sunt în vîrstă acum – el foarte bolnav cu inima, care îi funcţionează la nici sfert din capacitate. Ea, o doamnă stilată, artistă, cu un suflet mare şi rotund cît luna plină, se întreabă neîncetat: eu ce fac dacă el moare? Cum o să trăiesc mai departe? Mi-a spus de nenumărate ori ce viaţă fericită a avut, cît de mult s-au iubit, cum nu şi-au spus niciodată vorbe grele, cum au umblat mînă în mînă toată vremea în care el a putut umbla. Sunt singurii oameni fericiţi pe care îi cunosc. Şi cunosc mulţi oameni.

Mai demult admiram tare un alt cuplu, longeviv şi el. Păreau fericiţi, împăcaţi, liniştiţi. Duceau mulţi ani de relaţie în spate. Apoi într-o noapte, la o petrecere, el i-a dat iubitei fratelui nevesti-sii, care plîngea, un sms haios, să o consoleze şi să o aline. Nu se iţea nici măcar mugurul unui flirt acolo, însă ea l-a dat afară din casă cînd a aflat, deşi nu îi călcase strîmb niciodată. Au căzut zgomotos de pe soclul pe care îi urcasem şi mi-au spart bunătate de exemplu de mariaj ferice.

În ultima vreme, am tolba plină de confesiuni. Oamenii mi se deschid. Aşa îmi trec pe dinaintea ochilor sute de relaţii distruse, de femei nefericite, de bărbaţi îndrăgostiţi şi de nevastă, şi de amantă, de soţii umilite de partener care îşi caută mîngîiere la amanţi, de femei resemnate, de femei care nu au curaj să iasă din relaţii abuzive de teama viitorului lor sau al copiilor lor, de femei părăsite care încă îl aşteaptă să vină acasă de la cealaltă femeie. Sunt atît de multe încît mă doare fizic. Singurele cupluri ok pe care le ştiu sunt cele formate recent. În fiecare familie sau cuplu pe care îl ştiu şi aflu, e o dramă mai mare sau mai mică. Şi nu toate datorate bărbaţilor, nici vorbă. Dar cu femeile empatizez eu mai bine.

cuplu nefericit

Un tînăr sud american care a devenit personaj într-o carte de a lui Jose Sarramago, îmi povestea că în Argentina oamenii merg cu toţii la psihiatru, psihanalist şi psiholog, cam ca la doctorul de familie. Mi-e teamă că şi noi ar cam trebui.

Alienarea asta ne ucide, la propriu, nu e metaforă. E un ocean de nefericire în care înotăm ca nişte condamnaţi la înec. Toate femeile cu care vorbesc sunt sau au fost pe antidepresive. Îşi mint copiii că tata e plecat puţin, se mint pe ele că nu au de ales. Unii iau pastile, alţii beau sau se droghează ca să îşi procure nişte fericire iluzorie.

Nu le dau sfaturi, tot aşa cum un corigent la matematică nu dă meditaţii la algebră. Sunt repetentă la relaţii. Dar mă doare şi mă încarc cu dramele lor şi cu neputinţă. Aproape că nu mai suport să văd şi aud atîta suferinţă, chin, nefericire.

Eu cred în puterea femeii de a o lua de la capăt. Cu atît mai mult cu cît nu mai suntem nevoite să stăm în relaţii care ne mutilează vieţile şi sufletele. Ne putem creşte puii şi singure, dacă nu se poate altfel. Antropologic, vreme îndelungată, nu am avut de ales. Puiul de om este puiul cel mai neajutorat dintre animale, are nevoie de îngrijire în jur de optsprezece ani, în vreme ce alte specii se pot descurca de foarte devreme. Am fost condamnate să stăm în peşteri şi să-i creştem, aşteptînd să se întoarcă masculii cu leşul de mamut în spate. Mama şi tatăl erau obligaţi să stea împreună, ca să le supravieţuiască odrasla şi să îşi perpetueze gena. Foarte încet, femeia a început să îşi poată procura singură hrana pentru sine şi pui. Încă nu ne e permis să ne descurcăm precum unui bărbat, dar avem premise mult mai bune. Avem, cel puţin teoretic, dreptul să ne căutăm fericirea şi liniştea fără să fim proscrise precum personajele lui Flaubert sau Tolstoi.

Suntem fiinţe admirabile şi putem orice, dacă stai să te gîndeşti cîte am fost în stare să facem în scurtul timp de cînd ni s-a permis să fim, să avem acces la educaţie şi independenţă.