un Final al dragostei nefericit ,,,,se întîmplă

getImageCaz autentic. Fără înflorituri, crud, precum viaţa. El mi-a povestit tot. Desigur, numele persoanelor şi datele principale au fost schimbate, fără ca aceste schimbări să afecteze miezul realităţii în care cei doi au iubit, au trăit ca nişte furnici, s-au zbătut puţin, apoi au murit.
Mihai e un tip calculat, fără a fi un obsesional. A făcut Politehnica, de mic copil desfăcea şi repara tot ce-i pica în mînă. La început, evident, strica. Are puţini prieteni, dar buni. Pentru ei face orice, la orice oră. Nu este un om cu visător, nu-i spune mare lucru psihologia, nu vede filme de artă. E un tip practic.
Elena exact la fel, dar…invers: încă de mică, orice prefăcea în artă. Din trei sfori colorate, o coajă de copac şi o fundă îţi făcea ceva să poţi da cadou unei fete. A pictat pisici pe cuşca cîinelui, a murdărit pisica pe mustăţi cu ruj, cînd avea cinci ani. Practic, visa.
Abia terminaseră facultatea. Vară. Pe plaja.S-au nimerit unul lîngă altul, el pe o saltea înaltă, să fie cît mai ferit de gîngănii. Precaut. Ea pe un cearşaf supercolorat, hippie. Fără vreun salut, fără să facă cunoştinţă, ea a spus simplu:
„la naiba bolovanii ăştia din apă. Parcă suntem proşti, nu ştiu ce tot venim aici”.
Normal, o constatare de parcă aveau deja 30 de ani de căsnicie.El a răspuns: „Hai în cameră!”, şi i-a venit să se ia la palme pentru tupeul cu care vorbise fără să gîndească. Aşa ceva nu i se mai întâmplase, de regulă calcula perfect momentul cînd să invite o fată undeva.S-au dus, au mai rămas trei zile, în ultima halind o şaorma la două guri, ca să mai stea o zi. La întoarcere, în drum spre Chișinău, cu parasolarul în geam, au făcut o dată dragoste, o dată sex.După 6 luni s-au căsătorit, copilul a apărut imediat. Laura era tot mai stresată. Nedormită, îl ţinea pe Mihai din reproş în reproş. Dacă nu făcea, de ce nu face. Dacă făcea, nu facea bine. Îl trata ca pe un copil. El o înţelegea, plîngea pe ascuns, apoi încerca să repare. La reparaţii se pricepea, de-o viaţă, doar! Dar nu şi la acelea.Începuse să-i fie dor de ea. De fata aia mirosind frumos, aranjată, relaxată, veselă. Care nu îi pretindea mereu ceva, de fiecare dată altceva, mereu altfel.După prima vizită la ai ei, cînd a văzut-o pe mama ei, a presimţit ceva.„Ioane, mai adu farfurii! Ioane, greoi mai eşti!”, îl ţinea soacră-sa numai în şuturi pe bărbat-su care abia îşi târşîia un picior beteag prin casă, adunînd covoarele.„Dacă vrei să ştii cum va arăta nevastă-ta, uită-te la maică-sa!”, îşi amintise Mihai o vorbă din Seinfeld sau naiba ştie de pe unde. Dar a alungat repede această ispită mizerabilă:„Nu, hotărât lucru, Elena nu are cum să ajungă ca scorpia oribilă ca maică-sa”.A început să stea numai la calculator, să joace FIFA, şah, ba chiar şi-a făcut cont de Facebook. El,realistul s-a apucat de discuţii inutile cu tot felul de oameni, pe teme politice. Ea îl ţinea numai în şuturi, orice era din vina lui. Pentru că s-a îndepărtat de ea nu merge bine, aşa-i zicea. Nu înţelegea că este invers: s-a îndepărtat de ea pentru că nimic nu mai mergea.Totul era copilul. Toată viaţa ei se învîrtea în jurul copilului. Se gîndea la copil, stătea numai cu copilul, se ocupa numai de copil.Copil, copil, copil, copilul, copilul, copilul!
„Sincer, am simţit că încep să-l urăsc. Asta m-a speriat teribil.La-m felicitat pentru curajul de a recunoaşte ce simte.I-am spus că e normal. Nu e „bine”, dar e firesc. E o realitate în care a ajuns să trăiescă.
Eu am vrut o iubită, în primul rând. Aşa m-am îndrăgostit de ea, acolo, pe cearşaful cel colorat de lângă marea plină de bolovani. Ea, mămica stresată, mi-a ucis iubita. Iubita mea veselă şi spontană… Copilul mi-a furat tot ce aveam. De fapt, nu copilul. Faptul că ea se lăsa obsedată de rolul de mamă. Nu mă puteam bucura nici de iubită, care nu mai exista, nici de copil, pe care ea îl trata ca pe un trofeu. Şi când îl luam în braţe şi îl schimbam ea mă corecta, îmi arăta că nu fac bine, că, practic, e…copilul ei și nu al meu”, mi s-a destăinuit Mihai.Am încercat să-i spun că pentru o mamă copilul cu adevărat este cel mai important lucru, i-am tras şi cu miracolul naşterii. M-a oprit, şi lovitura a fost năucitoare:
„Sigur, pricep, nu sunt tîmpit! Dar o vreau şi eu ca altădată o jumătate de zi. O nenorocită de jumătate de zi, o după-amiază să lase copilul la mama, fără să o văd că se gîndeşte tot timpul la el, fără telefoane de «Totul e ok? Vai, a păpat? A făcut căcuţă?».Fără stres că «dacă se întâmplă, dacă cade, dacă mama nu-i atentă şi se opăreşte?»Dacă mama a fost destul de bună să o crească pe ea, poate să stea o sîmbătă şi cu copilul ei! Şi, în definitiv, asumă-ţi riscurile, nu eşti Dumnezeu, nu poţi controla tot. Vreau, din cînd în cînd, să fie şi iubită, iubita mea de altădată, cu aceeaşi putere cu care acum este mamă. Am crezut că facem din iubirea noastră un copil, de care ne bucurăm împreună, şi continuăm să ne iubim şi noi, ca altădată. Nu că sunt doar un penis care i-a făcut un plod şi salut!”
Ultimele cuvinte le-a spus cu ură, cu necaz pe viaţă, cu pumnii strînşi.Mi-a mai povestit că în pat era dezastru. Ea a început să ceară „respect”, să nu fie „tratată precum un obiect”, reţete romantice, sexul să fie un eveniment. Şi, se ştie: cînd pui problema „respectului” şi încă mai vrei să scoţi eveniment şi film romantic din cea mai naturală dorinţă, e începutul sfîrşitului. Fără spontaneitate, iubirea e un Bollywood de toată jena.El, săracul mascul sănătos, cerbul vînjos, avea nevoi. Cu cît bărbăţia lui şubrezită de critici, de refuzuri, de stress, cerea mai multă confirmare, cu atît era mai năvalnic, mai direct, mai bărbat în cererile lui. Cu cît era mai năvalnic, ea era mai îndîrjită, mai nervoasă, mai castratoare.„Dragul meu, e clasic ce trăieşti!”, i-am spus. „Se întîmplă destul de des, asta e…”, dîndu-i de înţeles că se apropie de final.
Pe cînd ploua, într-o toamnă tîrzie, s-au întâlnit ca doi străini în holul notariatului. Au semnat cu demnitate, au împărţit de comun acord, fără scandal, nimicul. Căci nu aveau nimic, stătuseră cu chirie cei trei ani, cît cică durează iubirea. La ei nici atît.
„Niciodată nu va şti cît am iubit-o de fapt!”, mi-a spus Mihai, cu lacrimi în ochi. „Uneori, noaptea, îmi imaginam că mergem peste munţi cu telecabina, se produce o stricăciune şi cineva strigă: SUNTEM PREA GREI, PREA MULŢI! Eu o pupam pe frunte şi mă aruncam din cabină primul”.

Monlogul disperării

10814_10153258687244186_6338911499912863156_nMă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plîng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cîrpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mînă, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de cîteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!” Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte cîte n-au legătură cu femeia iubită.Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atîta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bîrfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blînd ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, – fără a-i spune că, de fapt, farfuriile erau destinate beției lui periodice, lipsei de acasă în detrimentul unei fătuci mai sexy ca ea. Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, a bunului simț, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri pe bărbați?Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile din cuplu este vina noastră?
Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?
Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau doi bani pe mine, o floare sau o surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:Dragilor, singurele vinovate de suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lîngă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urîte, proaste, slabe, murdare, vinovate și responsabile pentru relație.Suntem vinovate pentru că rămînem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mînele în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, cu care renunțăm să ne petrecem timpul, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm să-i iubim pe ei necondiționat.Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încît să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni.Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfîrșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.Și mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlîcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.Suntem vinovate mai ales pentru că ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…
Suntem vinovate pentru că îi învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.Nu am vrut să învinovățesc pe nimeni, am dorit doar să-mi exprim indignarea , unei simple femei ca și voi, care a facut aceleași greșeli , și necondiționat le fac.Dar simplu fapt că mi-am dat seama , și îmi recunosc vina,mă încurajează să cred că totuși există, acel bărbat potrivit, nu ideal.Un bărbat adevarat și educat, cu principii și respect pentru o femeie.

Cît de mult din copilul de ieri a rămas în bărbatul de astăzi?

imageDe cîte ori citesc un articol despre “parenting” nu mă pot stăpîni să mă gîndesc cât de bine se potrivește absolut tuturor bărbaților pe care-i cunosc, indiferent de religie, political view, rasă și… era să zic și sex.
Înainte de a fi mame am fost soții (sau iubite). Cît de îndrăgostite om fi fost, cît de oarbe, imposibil să nu ne fi trecut pe dinaintea ochilor și cîteva mici, neînsemnate (hai, să nu le zicem “defecte”) nepotriviri. Și sunt sigură că toate ne-am spus același lucru: că se vor rezolva, că se va da pe brazdă, că nimeni nu e perfect, că vom ajunge să ne obișnuim sau că vom reuși chiar să schimbăm (cu răbdare și multă dragoste) la el ceea ce nu e chiar pe gustul nostru.Noi avem instinctul matern, ei îl au pe cel de autoconservare. Metodele clasice nu funcționează, în sensul că la recompense reacționează, la pedepse nu prea. Dacă îi dai, îți dă, ca să mai primească. Dacă îi tai din porție, dă fuga acolo unde e promoția mai grasă.Despre violență fizică nici nu poate fi vorba. Cu vorba bună și clară e mult mai indicat. Asta înseamnă că nu trebuie apelat la “bate șeaua să priceapă armasarul”: proverbul se aplică numai la iapă. Trebuie să-i spui ce vrei de la el, în cuvinte puține și al căror sens nu se îndepărtează de cel propriu. Bărbații nu înțeleg nuanțele, apropourile, sau le interpretează greșit.Ce ne învață parentigul necondiționat? Să construim cu copilul o relație bazată pe comunicare, să îi explicăm pas cu pas ce ne dorim de la el și să nu așteptăm mai întîi să greșească.
Mai departe, controlul nu trebuie să fie unul polițienesc. Mergem pe încredere, pînă la proba contrarie. Altfel, bănuit în permanență de ceva ce n-a făcut, nici n-ar fi avut de gînd să facă, posibil să-i dai idei. Ori să se simtă obligat să calce pe-alături, ca să nu te tot contrazică.Șantajul sentimental, iar nu funcționează prea bine, oricum, nu pe termen lung. Mai ales dacă pretențiile noastre vor crește exponențial, dacă ne vom forța norocul de a fi primit un feed-back pozitiv la primele încercări. Ridicarea ștachetei mai sus de recordul mondial în materie va face ca stima de sine să se micșoreze direct proporțional. Cei mai motivați se vor strădui o vreme să te mulțumească. Marea majoritate va renunța. Totdeauna se vor găsi femei care să-i considere simpatici datorită și nu din cauza acelor defecte pe care tu nu i le mai poți tolera. Cei mai milităroși vor face un salt înainte. Ceilalți vor deveni din ce în ce mai dependenți de validările noastre, din ce în ce mai nesiguri pe ei, din ce în ce mai apatici și mai lipsiți de inițiativă. Niște plicticoși.
Evident, ne dorim o relație bazată pe adevăr, pe onestitate. Ai greșit, recunoaște, suportă consecințele. Bun, dar consecințele ar trebui să decurgă firesc , total greșit să-l izolezi pe canapea fiindcă n-a dus gunoiul sau să-i pui embargo pe sex fiindcă a fost nepoliticos. Ca și în cazul copiilor, logica trebuie să primeze.
“Să-l iubești pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce (nu) face”.
Aici e cam greu, dar nu imposibil. Știți de ce cărțile de parenting sunt atît de bine vîndute? Fiindcă nu se referă doar la copiii pe care îi ai sau îi vei avea, se referă și la copilul din tine. Citești și înțelegi de ce ești un adult fricos, frustrat, de ce ai uitat să te bucuri ori poate n-ai știut niciodată, de ce îți este atît de greu să ai încredere în oameni, să-ți faci prieteni, să comunici ceea ce simți.
Fii sinceră, ție nu ți-ar plăcea ca el să te iubească doar pentru că ești? Așa, pur și simplu. N-ar fi frumos să nu conteze nici cît de grasă e supa, nici cît de apretată cămașa, nici cît de ordonată casa? N-ar fi ideal să nu te simți într-o permanentă competiție cu toate femeile lumii: și cele mai tinere, și cele mai voluptoase, și cele mai talentate, mai, și mai, și mai?N-ar fi grozav să scapi de temerea că într-o zi nu-ți vei mai putea masca nici ridurile, nici firele albe, nici nu vei mai putea mima perfecțiunea, iar ziua aceea va însemna sfârșitul?Exact asta își dorește și el: să-l lași să fie.Cît de mult din copilul de ieri a rămas în bărbatul de astăzi? Totul! Că și-a desenat mustăți, că și-a brăzdat un pic fruntea ori că se bărbierește cu sârg în fiecare dimineață, doar ca să aibă motiv să se parfumeze cu colognie? Dar tu ar trebui să vezi deghizarea, dacă-l cunoști!Sincer, ai vrea să-l vezi plecînd la birou în pantaloni scurți și cu genunchii zdreliți?Până la urmă, parentingul acesta, atît de discutat și de disputat de părinți, împărțiți în tabere, în “școli”, nu se referă doar la părinți și copii, ci la relații. Acele relații care se construiesc în timp, bazate pe dragoste necondiționată, pe încredere, pe respect, care ne formează ca oameni și care ne schimbă oricum, fie că ne dorim, ne propunem asta sau nu. Care ne maturizează.

like a woman

bestiary_d@ra_21.11.09 (71)În ciuda excelentei păreri pe care o avem despre noi înșine, la o privire ceva mai atentă, poate vom fi nevoiți să constatăm că viața noastră de zi cu zi e o înspăimîntătoare înșiruire de reflexe condiționate. Știm cu toții povestea cîinelui lui Pavlov, acela care era hrănit la ore fixe, după ce, cu cîteva secunde înainte de a-și primi hrana, savantul aprindea un bec pe care, inevitabil, bietul cîine a ajuns să-l asocieze cu primirea farfuriei cu mîncare. Într-o bună zi, s-a aprins doar becul, fără ca hrana să mai vină. Glandele salivare ale cîinelui au început, însă, să reacționeze. Ceea ce se știe mai puțin e că Pavlov însuși era sclavul rutinei, că făcea o serie de lucruri la ore fixe, în anumite zile. Ar fi putut, prin urmare, să formuleze empiric teoria reflexului condiționat, doar privind către propria sa existență. Desigur, asta nu i-ar fi adus un premiu Nobel! Multe femei deși auzise de Pavlov și cîinele lui, nu s-ar fi gîndit vreodată că ar fi putut fi, în ochii celorlalți, ceea ce bietul cîine era pentru savantul sovietic. Privite din exterior, de la o oareșce distanță, femeile sunt, pentru bărbații care au pretenția că le înțeleg, previzibile, ușor de încadrat în cîteva tipologii distincte. Asemenea unor cititori în cafea, bărbații pretind adesea că pot citi semnele pe care corpul unei femei, vestimentația, gesturile, cuvintele ei le transmit. Amuzantă ficțiune… De cîte ori trebuie să fie văzută o femeie în compania aceluiași bărbat, pînă când să devină o certitudine pentru toți ceilalți că cei doi au o aventură?! De câte ori trebuie să rîdă o femeie la glume sau simple aluzii sexuale, pînă cînd glumețul ajunge la concluzia că ar putea-o invita oricînd într-o cameră de hotel?! De câte ori aceeași femeie trebuie să privească direct în ochi, făcînd cîteva complimente, pînă cînd ajung barbații să fiie convinși că sunt irezistibili?! De câte ori trebuie o femeie să fie mai nervoasă, mai agitată decît de obicei, înainte de a se ajunge la fatala concluzie că, fie e într-una dintre zilele acelea, fie are o disperată nevoie de sex?!
Despre prietena mea C., mulți dintre bărbații din jurul ei ar fi spus că-și petrece cel puțin câteva nopți pe lună în compania aceluia cu care, o dată pe săptămână, își bea cafeaua pe o terasă din centrul orașului. De fiecare dată cînd se întorceau la serviciu, după cafea, se putea simți în jur acea rumoare masculină, plină de subînțelesuri, însoțită de privirile insinuator-invidioase ale bărbaților captivi în costumele lor negre, de la gîturile cărora porneau înspre abdomen cravate închise la culoare, cu noduri regulamentare. O adunare solemnă de Pavlovi care gîndea, în acel moment, același lucru. Pentru ei, când cei doi intrau pe ușa aceea de lemn, totul era clar; ar fi putut jura că C. zâmbește diferit, că gesturile ei trădează o relație vinovată, că întregul ei corp emana o tensiune erotică despre care ei ar fi putut vorbi competent, cu profesionalism, ore în șir. Analizele lor freudiene îi conduceau către… irefutabile concluzii: C. avea nevoie de sex, ceea ce primea acasă nu era suficient. Își notau mental că ar trebui să se înscrie pe listă, convinși că performanțele lor de masculi alpha sunt mai mult decît satisfăcătoare. În secundele cînd o priveau, deveneau transparenți; era ca și cum ar fi gîndit cu voce tare. Grizonantul cu voce baritonală spusese chiar, de cîteva ori, că nicio femeie nu avusese vreo plîngere legată de virilitatea lui. Confundase probabil, ca atîția alții, delicatețea, protejarea orgoliului masculin cu o confirmare fără dubiu a calităților sale fizice.
N-am știut niciodată dacă prietena mea C. era conștientă de toate acestea. Părea a nu fi. Și chiar dacă ar fi fost, cred că găsea o anume voluptate în a-i contraria pe ceilalți. Adevărul din spatele acelor întâlniri săptămânale era cu mult mai inofensiv decât și-ar fi putut cineva imagina. Atât de inofensiv, încât niciunul dintre acei masculi alpha nu l-ar fi crezut, în ipoteza că ar fi avut vreodată curiozitatea de a-l afla. C. se bucura de conversație și companie. Atîta tot. Atît de simplu și, tocmai de aceea, atât de puțin veridic! Pentru ea, acele 40-50 de minute erau una dintre puținele evadări din rutina pe care o suporta destul de greu. Probabil că erau momente în care gîndurile ei mergeau ceva mai departe, dar niciodată mai departe decît merg gîndurile oricărui individ viu, construit, așa cum suntem construiți cu toții, și din instincte, senzații, dorințe sau fantezii.
Sunt, însă, lucruri care femeilor frumoase nu le sunt permise. Dacă C. ar fi avut vreo 30 de kilograme în plus, dacă n-ar fi avut 22 de ani, ci 60, dacă n-ar fi avut niciuna dintre acele trăsături pe care, astăzi, le asociem frumuseții fizice feminine, și-ar fi putut bea cafeaua liniștită, alături de același bărbat, de două ori pe zi. Defectul ei capital e că face parte din acea categorie de femei pe care masculul alpha o înțelege foarte bine. Or, odată intrată în această categorie, viața lui C., dorințele ei deveneau așa de ușor psihanalizabile! Fiecare dintre bărbații alături de care lucra ar fi putut vorbi despre ea cu competență și certitudine. Ei știau totul despre ce gîndea ea, despre ce-și dorea ea, despre ceea ce ea avea nevoie. Și asta pentru că, întotdeauna și pentru totdeauna, masculii alpha înțeleg femeile!!! Ei pot citi semnele, pot interpreta cuvintele, pot anticipa dorințele oricărei femei frumoase cu care se intersectează. De unde posedă această infailibilă știință? Răspunsul se găsește la Pavlov și câinele său!

feminitatea puternică

singurăNu e o problemă foarte mare când ceilalți nu te mai simt aproape. Pentru că tu nu îți dai seama. Problema apare cînd tu nu îți mai poți sparge propriile ziduri de autosuficiență, de falsă aroganță și de aparentă putere cu care te-ai înconjurat crezînd că așa îți va fi cald. Că așa nu va durea. Că nimeni nu poate trece mai departe decât îi lași tu. Vești proaste. Ești în siguranță exact cît ai fi dacă ți-ai lua un leu în această fortăreață. Pentru că singurătatea te va sfîșia mai rău decât o poate face orice ființă vie.Te vei trezi într-o noapte, înghețată, nu de vanilie, ci de pustietate. Și vei striga și nimeni nu te va auzi. Poate doar Dumnezeu. Dar nici în El nu mai crezi, că prea te-a dezamăgit de multe ori. Îți cauți forța în tine și ai credința secretă că cineva, cîndva, va lua un topor și va sparge ușa, eliberându-te. Sau că într-o zi, după ce te-ai chinuit să scapi de lume, te vei putea întoarce la ea și vei mai fi bine primită. Bineînțeles, asta se întâmplă prin cărțile alea de self help care te învață cum să fii mama perfectă, angajata perfectă, roboata perfectă. Să recunoaștem, te-ai mințit atâta timp că poți și singură, că ai ajuns și tu să crezi. Numai că șerpii ăia reci care ți se preling noaptea pe piele încep să capete curaj. Încep să te înfășoare și ziua în amiaza mare. Începi să mergi pe stradă și să te întrebi cine ești, ce cauți, ce vrei. Nimic. Asta rămîne după ce te izolezi. Și nu doar că rămîne nimic, dar odată cu iubirea semenilor, îți vei pierde și forța de a te elibera.Deodată, somnul devine singura ta salvare. Creierul tău, obosit să lupte, va pica tot mai voluptuos și mai dornic în uitarea de sine, în starea atît de apropiată de starea de siguranță de dinainte de a te naște și totuși atât de apropiată de starea de teamă față de necunoscutul morții.Și cu toate aceste gînduri, știind că depresia te-a apucat iar în ghearele ei de fier și că sufocarea e doar un semn că lupta reîncepe, mergi în continuare prin viață gîndindu-te că va veni ea salvarea, de undeva.Deschide televizorul. Te vei simți un pic mai bine privind reclamele cretine cu familii fericite care îți zîmbesc à la Colgate și parcă te scuipă cu gîndul care îți tot dă tîrcoale: da, tu nu vei fi niciodată proasta aia care face azi spaghete bolognese pentru toată familia care dă din coadă cu farfuria întinsă. Mai ales o invidiezi pe proasta aia. Mai exact, pe toate proastele care nu se știe prin ce metode, au arestat un bărbat și l-au făcut al lor. Da, sunt proaste, dar de ce ele pot? Și da, singura ta mângîiere e serviciul. Măcar acolo știi ce ai de făcut. Ție și dacă ți-ar pica acum din cer o familie perfectă, compusă din bărbat și doi copii (fată și băiat și neapărat băiatul cu 4 ani mai mare ca fata – cum vă doreați tu și prietena ta cea mai bună în copilărie), tot n-ai ști ce să faci cu ei. Pentru că te-ai luptat să te autoconvingi că nu vrei așa ceva. Și nu doar tu, te-au ajutat și femeile din jur care nu mai contenesc cu jelaniile lungi și dese despre cât de nașpa e fată să fii măritată și cu copil. Și îți spui, ei, lasă, e doar ceasul biologic, îi dai una, precum deșteptătorului, și tace. Numai că, ghinion, ceasul biologic nu e swatch, n-are baterie și nu e ceva ce poți tu reduce la tăcere după secole de obișnuință, care e a doua natură a omului.Care om? Că tu numai om nu te poți numi după ce ai experimentat pe tine însăți toate metodele de autodistrugere și sabotare cunoscute, plus unele noi, inventate de tine, întru satisfacerea orgoliului de Mare singuratică.Hai, la culcare! A mai trecut o zi, șterge-o și pe-asta din calendar și răsuflă ușurată. Nici azi nu ești mai aproape de visul american de a avea o familie fericită mîine la micul dejun. Rămîi cu bine, ai avut șansa ta, mai multe chiar, dar le-ai dat cu piciorul, că doar ți-au spus atîtea femei, în frunte cu maică-ta, că “ce-i al tău e pus deoparte”.Somn ușor și nu mai verifica telefonul, nu te sună. I-ai explicat tu foarte clar, cu exemple, că n-are de ce. Tu ești nemuritoare și rece. Și ironia e că ești. Chiar dacă te-ar suna, te-ai întoarce liniștită la a-l chinui. Că nu te merită ăsta pe tine și nici alt muritor de pe planeta Pământ. Fugi și scrie cît de porci ie bărbații ca specie.

Despre femei, fantome şi fantasme

Femeile, fantomele și fantasmele apar, la un moment dat, în viața fiecărui bărbat. Femeile îi trăiesc viața și-l îmbracă în propriile lor gînduri. Fantomele ajung să-i bîntuie solitudinea. Iar fanstasmele îi dau tîrcoale nesiguranțelor și temerilor.În urma lor, rămîne un pic de ruj, de praf și de melancolie.Nu există nicio diferență între femei, fantome și fantasme. Toate sunt făcute din Lună și din bărbați lunatici. Dar se mișcă oarecum diferit.Femeile calcă pămîntul de sub tălpile ierbii, fantomele calcă vîntul de sub tălpile aerului, iar fantasmele calcă visele de sub tălpile nopții.Femeile se simt atrase uneori de bărbați, alteori de femei și de cele mai multe ori de ele însele.Fantomele se simt atrase de umbre, de strigoi, de oglinzi și de miresme.Fantasmele se simt atrase de fantasmele altor fatasme.Femeile, fantomele și fantasmele sunt un cocktail de dragoste, vanitate și sex.Femeile se pot îndrăgosti, pot chiar și iubi, dar, la fel de ușor, pot urî și pot arunca blesteme precum corbii de smoală pe capetele lipsite de intuiție ale bărbaților.Femeile înseamnă cafea, dans, urme de bijuterii și țigări aprinse între clipe.Femeile înseamnă erotism.Femeile înseamnă tot ce nu înseamnă bărbații.Fantomele trăiesc, de-a lungul vieții bărbatului, în casa lui. Dacă ai noroc, poți da peste ele în sufragerie, într-o seară de toamnă, pe sub fotolii și prin rafturile din biblioteci. Le poți găsi printre sticlele de vin din pivniță, în timp ce meditezi în întuneric. Le poți întrezări în pod, când întinzi pe sârmă rufe, sau printre țigle, antene și cabluri.Fantasmele trăiec adînc în mintea bărbatului, în tratate de psihologie și în peșterile din munți.Și, vorba aia, fiecare cu fantasmele sale!
Femeile, fantomele și fantasmele îi populează viața bărbatului și o fac mai dulce sau mai amară, niciodată mai bună sau mai rea.Bărbații nu se pot ascunde de ele niciodată, nici măcar atunci când rămîn în totalitate singuri.Femeile, fantomele și fantasmele se știu toate între ele și fac ce vor cu viața bărbatului.
De fapt, tot ce scriu acum este scris de o femeie sau de o fantomă. Ori poate de o fantasmă.Fantoma-fantastica-1024x612