like a woman

bestiary_d@ra_21.11.09 (71)În ciuda excelentei păreri pe care o avem despre noi înșine, la o privire ceva mai atentă, poate vom fi nevoiți să constatăm că viața noastră de zi cu zi e o înspăimîntătoare înșiruire de reflexe condiționate. Știm cu toții povestea cîinelui lui Pavlov, acela care era hrănit la ore fixe, după ce, cu cîteva secunde înainte de a-și primi hrana, savantul aprindea un bec pe care, inevitabil, bietul cîine a ajuns să-l asocieze cu primirea farfuriei cu mîncare. Într-o bună zi, s-a aprins doar becul, fără ca hrana să mai vină. Glandele salivare ale cîinelui au început, însă, să reacționeze. Ceea ce se știe mai puțin e că Pavlov însuși era sclavul rutinei, că făcea o serie de lucruri la ore fixe, în anumite zile. Ar fi putut, prin urmare, să formuleze empiric teoria reflexului condiționat, doar privind către propria sa existență. Desigur, asta nu i-ar fi adus un premiu Nobel! Multe femei deși auzise de Pavlov și cîinele lui, nu s-ar fi gîndit vreodată că ar fi putut fi, în ochii celorlalți, ceea ce bietul cîine era pentru savantul sovietic. Privite din exterior, de la o oareșce distanță, femeile sunt, pentru bărbații care au pretenția că le înțeleg, previzibile, ușor de încadrat în cîteva tipologii distincte. Asemenea unor cititori în cafea, bărbații pretind adesea că pot citi semnele pe care corpul unei femei, vestimentația, gesturile, cuvintele ei le transmit. Amuzantă ficțiune… De cîte ori trebuie să fie văzută o femeie în compania aceluiași bărbat, pînă când să devină o certitudine pentru toți ceilalți că cei doi au o aventură?! De câte ori trebuie să rîdă o femeie la glume sau simple aluzii sexuale, pînă cînd glumețul ajunge la concluzia că ar putea-o invita oricînd într-o cameră de hotel?! De câte ori aceeași femeie trebuie să privească direct în ochi, făcînd cîteva complimente, pînă cînd ajung barbații să fiie convinși că sunt irezistibili?! De câte ori trebuie o femeie să fie mai nervoasă, mai agitată decît de obicei, înainte de a se ajunge la fatala concluzie că, fie e într-una dintre zilele acelea, fie are o disperată nevoie de sex?!
Despre prietena mea C., mulți dintre bărbații din jurul ei ar fi spus că-și petrece cel puțin câteva nopți pe lună în compania aceluia cu care, o dată pe săptămână, își bea cafeaua pe o terasă din centrul orașului. De fiecare dată cînd se întorceau la serviciu, după cafea, se putea simți în jur acea rumoare masculină, plină de subînțelesuri, însoțită de privirile insinuator-invidioase ale bărbaților captivi în costumele lor negre, de la gîturile cărora porneau înspre abdomen cravate închise la culoare, cu noduri regulamentare. O adunare solemnă de Pavlovi care gîndea, în acel moment, același lucru. Pentru ei, când cei doi intrau pe ușa aceea de lemn, totul era clar; ar fi putut jura că C. zâmbește diferit, că gesturile ei trădează o relație vinovată, că întregul ei corp emana o tensiune erotică despre care ei ar fi putut vorbi competent, cu profesionalism, ore în șir. Analizele lor freudiene îi conduceau către… irefutabile concluzii: C. avea nevoie de sex, ceea ce primea acasă nu era suficient. Își notau mental că ar trebui să se înscrie pe listă, convinși că performanțele lor de masculi alpha sunt mai mult decît satisfăcătoare. În secundele cînd o priveau, deveneau transparenți; era ca și cum ar fi gîndit cu voce tare. Grizonantul cu voce baritonală spusese chiar, de cîteva ori, că nicio femeie nu avusese vreo plîngere legată de virilitatea lui. Confundase probabil, ca atîția alții, delicatețea, protejarea orgoliului masculin cu o confirmare fără dubiu a calităților sale fizice.
N-am știut niciodată dacă prietena mea C. era conștientă de toate acestea. Părea a nu fi. Și chiar dacă ar fi fost, cred că găsea o anume voluptate în a-i contraria pe ceilalți. Adevărul din spatele acelor întâlniri săptămânale era cu mult mai inofensiv decât și-ar fi putut cineva imagina. Atât de inofensiv, încât niciunul dintre acei masculi alpha nu l-ar fi crezut, în ipoteza că ar fi avut vreodată curiozitatea de a-l afla. C. se bucura de conversație și companie. Atîta tot. Atît de simplu și, tocmai de aceea, atât de puțin veridic! Pentru ea, acele 40-50 de minute erau una dintre puținele evadări din rutina pe care o suporta destul de greu. Probabil că erau momente în care gîndurile ei mergeau ceva mai departe, dar niciodată mai departe decît merg gîndurile oricărui individ viu, construit, așa cum suntem construiți cu toții, și din instincte, senzații, dorințe sau fantezii.
Sunt, însă, lucruri care femeilor frumoase nu le sunt permise. Dacă C. ar fi avut vreo 30 de kilograme în plus, dacă n-ar fi avut 22 de ani, ci 60, dacă n-ar fi avut niciuna dintre acele trăsături pe care, astăzi, le asociem frumuseții fizice feminine, și-ar fi putut bea cafeaua liniștită, alături de același bărbat, de două ori pe zi. Defectul ei capital e că face parte din acea categorie de femei pe care masculul alpha o înțelege foarte bine. Or, odată intrată în această categorie, viața lui C., dorințele ei deveneau așa de ușor psihanalizabile! Fiecare dintre bărbații alături de care lucra ar fi putut vorbi despre ea cu competență și certitudine. Ei știau totul despre ce gîndea ea, despre ce-și dorea ea, despre ceea ce ea avea nevoie. Și asta pentru că, întotdeauna și pentru totdeauna, masculii alpha înțeleg femeile!!! Ei pot citi semnele, pot interpreta cuvintele, pot anticipa dorințele oricărei femei frumoase cu care se intersectează. De unde posedă această infailibilă știință? Răspunsul se găsește la Pavlov și câinele său!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s