monogamia

De ceva timp ma tot gîndesc la monogamia într-o relație.Sincer e o raritate în zilele noastre.Probabil există și cupluri monogame. Cu toții am auzit vorbindu-se despre ele, cunoaștem personal cîteva perechi care s-au unit în tinerețe (una, de regulă, foarte îndepărtată) și au îmbătrînit ținându-se de mână. Dacă o-ntrebi pe ea cît de fidel i-a fost moșul, îți răspunde arțăgos: “Cine, ăsta?!” și-i aruncă o privire disprețuitoare, de parcă și l-ar și imagina cu într-o ipostază mai stranie . El, și dacă prin absurd și-ar mai aminti, nu mai are curaj să se dea în discuții pe tema presupusului adulter.Rămîne cum am stabilit: nimeni nu a înșelat pe nimeni, n-ar fi îndrăznit (el), n-ar fi avut timp (ea).
În fapt, monogamia este un reflex, poate un instinct ce ține de anumite specii predispuse permanent la extincție. În cazul vertebratelor care, printr-o scăpare a Creatorului, se gîndesc pe sine, își trăiesc prezentul raportându-se la trecut și proiectându-se în viitor, monogamia este o alegere, nu un dar. Oamenii își impun un singur partener, fără să creadă cu adevărat (cel puțin nu pe termen lung) că va fi și singurul. Pînă la o anumită vîrstă experimentează, apoi încearcă să aplice ceea ce au învățat. Nevoia de a-și confirma rezultatele se coroborează cu îndoiala, și ea specific umană. După un timp, constatînd că împrejurările sunt într-o continuă schimbare, reiau munca laborioasă de descoperire a adevărului. Și cum nu există un adevăr universal…
Nu poți trăi cu frica asta în sîn, că cel aliniat lîngă tine la linia de pornire va fura startul. Nu-i tocmai în regulă nici să pornești de la premisa că nu vei reuși să ții pasul.Nu poate fi vorba nici despre capitulare, nici despre un război permanent, o “luptă”, cum se exprimă foarte mulți: “Am luptat pentru căsnicia mea”, “… să țin familia unită”. Și te mai întrebi de ce îmbătrînesc femeile mai repede decât bărbații, de ce ridurile de expresie le dau, după o anumită vîrstă și în lipsa botoxului, aerul acela suferind, îngrijorat, resemnat, pe care pictorii de biserici îl multiplică pe chipurile icoanelor.
Pînă la un punct m-a revoltat și m-a dezgustat infidelitatea în cuplu. Priveam femeile și bărbații prinși în cercul vicios ca niște păcatoși care nu se pot abține și niște trădatori. Pînă cînd am descoperit că nu sunt chiar atît de mulți cei care trăiesc cu capul în sac și că în majoritatea cazurilor adulterul este un fapt consumat și acceptat. Cuplurile bine stabilite, cu regulile lui imuabile și perene, “trec peste” și “merg mai departe”. De fapt, aceasta este căsnicia tradițională. Probabil cu timpul devii mai înțelept, sau mai resemnat. Înveți regulile jocului. Sau înveți să iei partea bună a relației și să îi ignori aspectele mai puțin agreabile.Amantul(a) oricum pleacă din start cu această acceptare a poziționării pe un loc secund. Legăturile primejdioase nu se rup mai niciodată (le accepți sau nu, opui rezistență sau te lași prins în ele cu seninătate), se eternizează și rodesc fructe amare.
Dacă nu m-aș fi gîndit că va fi pentru totdeauna, nu mi-aș fi oficializat nicio relație. La fel, dacă mi-aș fi păstrat capul pe umeri, bine înfipt între urechi.
Din toată poliloghia și bla-bla-ul, ceea ce merită reținut este: “Pînă cînd moartea ne va despărți”. Pe timp de viață nicio legătură nu se rupe cu adevărat, sau, chiar dacă nodul gordian este despicat de tăișul orgoliului, al ideilor preconcepute despre “cum ar trebui să fie și niciodată nu este întocmai”, rămîne să târîm după noi căpătîiele sforii.ScoocHHH (12)
Dacă spiritul Iudic este cel care ne caracterizează, la un moment dat ni se va părea că ne putem înălța, ca niște zmeie, fluturând în urma noastră cu o mulțime de panglici colorate. De-acolo, de sus, lumea cu toate ambițiile și nimiccurile ei ni s-ar părea încă și mai mică, și mai neimportantă decît este. Lumea relațiilor în care ne consumăm infidelitățile, nestatorniciile, situațiile jenante și exasperante în care țopăim pe un podium de carton, încercînd să ocupăm toți deodată treapta cea mai înaltă.
Există legi care interzic poligamia, nu și adulterul. Dacă problema juridică a fost rezolvată, cea de conștiință încă trenează. Societatea condamnă relațiile multiple doar atunci când ele încalcă codul familiei. De fapt, ochii alunecoși și inima zburdalnică sunt înscrise în codul nostru genetic și oricât de morali ne-am autoproclama tot nu ne putem stăpîni pornirile instinctuale. Că le îmbrăcăm în hainele împăratului și le justificăm prin căutarea neobosită și necontenită a sufletului pereche, e cu totul altă socoteală.
Chiar și în țările în care sunt acceptate căsătoriile multiple, bărbatul nu-și poate lua o a doua nevastă fără să aibă consimțămîntul celei dintâi. Valabil și pentru cei care trăiesc în relații poligame neoficializate de vreun imam: trădare, trădare, dar s-o știe și partenerul de drept. Dacă o acceptă sau nu, ar trebui să fie o alegere personală, pe care nimeni din afara cuplului n-ar avea de ce să o judece sau să o condamne.
Minciuna este un foarte trist înlocuitor al adevărului, dar și singurul descoperit pînă acum. De asemenea, o alegere personală a fiecăruia dintre noi, luați cîte doi, cîte trei sau separat.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s