Мужчины и женщины в своем восприятии очень разные

getImage (1)Мужчины и женщины в своем восприятии очень разные. В основном из-за этого они не понимают друг друга. Поэтому люди, находящиеся в браке, так часто ругаются. Наверное, не найдется ни одной семейной пары, у которой ни разу не возникало ссоры. Это еще происходит и потому, что люди привыкли в отношениях наслаждаться друг другом.

Почему возникают ссоры?
Обычно мужчина наслаждается красотой женского тела. Именно поэтому, выбирая себе спутницу жизни, он такое внимание уделяет внешности. Женщина наоборот, не обращает особого внимания на внешний вид, а больше смотрит на социальный статус. В браке она хочет испытывать гарантию, что семья не будет ни в чем нуждаться и материальное положение будет всегда стабильным. Но, какими бы ни были добрыми и бескорыстными побуждения, они все-таки вызваны эгоистическими чувствами. Ведь согласитесь, мало людей создают семейные пары для того, чтобы служить друг другу. Кстати, психологи заметили такую закономерность, что период, когда люди живут в наслаждении, обычно длится 7 лет, если они, конечно, не работают над отношениями. Поэтому разводы обычно встречаются именно после семи лет совместной жизни, это время даже называют семилетним кризисом в отношениях.

Именно этот фактор заставляет любящих людей ссориться и расставаться. Все дело в том, что начинается жизнь в вечном ожидании отдачи. В основном, этим страдает слабый пол, потому что женщине легко служить своему любимому. Она ему готовит, стирает, убирает, и за это, естественно, ждет награды или хотя бы похвалы. Но отдачи, к сожалению, так и не чувствует. А мужчина в это время, наоборот, думает, что она готовит, потому что он этого заслуживает. То есть муж уверен, что так и надо, и поэтому легко привыкает к такому виду служения и воспринимает его как должное. Так что же делать? Не заставлять же мужа каждый раз хвалить вашу еду. Ведь, как говорится, насильно мил не будешь. Выход есть, но вначале будет сложно. Нужно готовить или для бога, или для своих семейных отношений без привязки к определенному человеку. Так вы будете менее зависимы от результата, то есть от похвалы. Но результат будет, поверьте.

В первое время, конечно, будет сложно перестроиться. Вас будет преследовать боязнь, что муж вам сядет на шею или что вас используют. Но это не так. Когда вы перестанете возлагать надежды на мужа, он сам захочет измениться. Он увидит, что жена ничего не требует, она бескорыстна в своих намерениях. Тогда у вашего любимого мужчины в сердце появится благодарность и уважение к вам и вашему труду. Ведь даже у животных развит такой инстинкт. Не зря собака или кошка любит в семье именно того человека, который кормит ее и ухаживает. Животное ластится, приносит тапочки, часто сидит на руках у своего хозяина.

Пройдет время, и у вас начнется чистая взаимная любовь без ссор. Муж начнет делать вам комплименты, дарить подарки, хвалить и ценить вас. Такая любовь прекрасна, потому что основана на взаимном уважении.

Advertisements

De ce Înșelăm?

getImage (3)

De ce înşală femeile

Răspunsul e clar ca lumina zilei: din cauza crizei! Criza se manifestă prin numărul mic de bărbați care trăiesc printre masculii aflați în preajma femeilor, număr diminuat drastic atunci când acești masculi ajung și soți.

Criza se resimte în întreaga omenire, dar în România ia proporții de tragedie antică. În România, majoritatea masculilor nu prea iubesc femeia, preferând să o posede. Avem de a face de o vastă populație de posesori de femei de toate vârstele, caracterele, naționalitățile și profesiile. E de la sine înțeles că o femeie va continua să caute în acest caz un bărbat.Un mascul liber este o oportunitate: De între/ținere, men/ținere, sus/ținere. Un soț, dimpotrivă, are nevoie de sus/ținere, sus/ținere, sus/ținere! Ceea ce obligă femeia la ab/ținere și re/ținere.

Criza asta nemiloasă și fără sfârșit le face pe bietele femei victime, le face să își piardă răbdarea, mințile și mai ales mila. O femeie aflată în fața Crizei este o ființă fără iluzii, fără dispoziția necesară să mai acorde cuiva circumstanțe atenunante. Ea ia hotărâri irevocabile, pe care în alte condiții nu le-ar fi luat niciodată.

 Decizia de a înșela e una din ele. Ea are însă un efect paradoxal: o întinerește brusc și cu ani buni. Dacă soțul nu bagă de seamă, atunci își merită soarta. Și de ce nu și-ar merita-o?

Cele mai multe femei sunt căsătorite cu soți, nu cu iubitul. Au alături ființe dotate cu tot ce le trebuie să fie bărbați, dar cu toate astea nu sunt. De ce?

Simplu: ea are nevoie de înțelegere, compătimire, compasiune, pasiune, răbdare și mai ales generozitate, are nevoie de sprijinul lui, de tăcerea lui atunci când își pune capul pe umăr lui și începe să plângă. El trebuie să știe când să o ia în brațe și să o mângâie, când să o iubească, sau când numai să o respecte. Cel de alături are un caiet de sarcini atât de bogat încât, până la sfârșit, va fi îngenuncheat, copleșit, înecat și mai apoi zdrobit de toată această listă din care nu poate lipsi nimic. O femeie nu știe niciodată de ce va avea nevoie mai întâi și mai întâi. Trebuie să aibă totul la îndemână. Soțul este un fel de poșetă pe care femeia în loc să o pună pe umăr, o ține de braț și eventual… ei, știți voi… Ce poate face un bărbat și nu poate face o poșetă? Poate plăti cash, fără ca femeia să fie nevoită să deschidă poșeta după card.

Un soț se deosebește de un bărbat prin aceea că își pierde răbdarea când ea alege o rochie sau un pantof și mai ales când ea simte nevoia să plângă. Este ca o poștă învechită care trebuie în prima călătorie la Veneția să fie înlocuită cu alta (altele) noi și ceva mai trendy.Obiectiv, trebuie să recunoaștem că femeile au dreptate. Nu numai aici în țară, dar peste tot în lume este criză, și ce criză! Există pe lume mulți masculi, dar atât de puțini bărbați și din aceștia numai o infimă parte pot primi calificativul de bărbaţi adevăraţi. Chiar și aici femeile se pun rar de acord una cu alta. Un bărbat adevărat pentru soție poate fi un mototol pentru admiratoare, un bărbat adevărat pentru admiratoare poate fi un nesimțit pentru soție, așa că „bărbatul adevărat” în sine este o specie pe cale de dispariție sau o utopie asupra căreia nici măcar nu merită să ne oprim.

 Criza de bărbați are ca urmare directă inducerea panicii printre purtătoarele de sex frumos.Acestea se urcă pe baricade sub lozinca „acum ori niciodată”. Și de cele mai multe ori funcționează. Ele recunosc că speranța de a găsi un bărbat adevărat este foarte mică. Nici aici căutarea nu e lipsită de riscuri, dar cu puțin noroc femeia decisă să înfrunte criza se va descurca prin puterea minții, a intuiției și a produselor de import pentru mai toate părțile corpului din care este construită divina creatatură.

Seducerea masculului se face prin vechiul joc „ se poate tot, dacă știi cum să ajungi acolo”. Imprudentul intră în joc și nu știe că de la primul pas nu mai are nici o scăpare. Bun, dacă acești masculi sunt hrana de zi cu zi ca călugarițelor pierdute sub rochiile laice ale genului frumos, cine este de fapt înșelat?

Tot mai multe femei, ca să spargă karma ce rea, nu își mai înșală soțul nici cu un viitor soț, nici cu un amant și nici măcar cu o cunștință ocazională. Cercul celor ințiate care știu că cel mai bine și mai sănătos pentru femeie este să-ți înșeli soțul cu amanta lui, sau cu soția celui mai bun amic de bere este pe zi ce trece tot mai mare. Femeia când înșală nu vrea să părăsească portul pentru o călătorie în necunoscut, ea nu vrea riscuri, vrea desfătări, vrea să vadă lumea rămând la ea acasă (sau prin apropiere).

 Călătoria în necunoscut o face de obicei bărbatul, după una mai tânără. Şi dacă acest evadat se va mai reîntoarce vreodată, o să vină ori fără navă, ori cu o barcă peticită, ori cu foamea în ochi și mădulare. Ce să mai faci cu un asemenea produs scos din garanție?

getImage (5)

De ce înşală bărbaţii

În primul rând, adulterul a existat din cele mai vechi timpuri. Dăm de el şi în Biblie, şi pedepsirea lui, atunci, ca şi în zilele noastre încă, vezi talibanii, era omorârea cu pietre. Dar există problema înşelatului şi în cuplurile necăsătorite. Aşadar, a înşela nu este o noutate.  Ceea ce este nou este gradul de răspândire. Şi această expansiune, cred eu, se naşte din combinaţia mai multor factori despre care voi vorbi imediat.

Din toate cele pe care le-am învăţat despre bărbaţi şi femei de-a lungul anilor, şi unii, şi alţii înşală. Am ajuns de asemenea la concluzia că fiecare sex înşală pentru motive diferite,  care se leagă de acele multe feluri în care bărbaţii şi femeile sunt diferiţi unii de alţii. Dar acum, vom vorbi despre motivele pentru care înşală bărbaţii. Argumentul suprem care a fost scos la înaintare ad nauseum de-a lungul anilor – şi acesta este cel care vă va scoate din sărite – este “imperativul biologic”. Diviziunea in doua genuri a umanului fost dintotdeauna aceea că, pe de o parte, suntem primate, animale, cu toate instinctele de supravieţuire adânc implantate în creierul din miile de ani de evoluţie, iar pe de altă parte, suntem creaturi conştiente, raţionale şi cu liber arbitru. Mulţi oameni pur şi simplu refuză să accepte că am putea fi conduşi de instinctele noastre primare. Până la urmă, putem să ne gândim la consecinţele acţiunilor noastre şi să alegem concordant cu ceea ce suntem sau nu pregătiţi să suportăm. Însă, cu o singură privire asupra unei părţi din acţiunile semenilor, vom vedea   cât de prost reuşim, ca specie, să controlăm aceste instincte primare. Dacă ai fost vreodată dependent de ţigări sau de alcool, dacă ţi-ai asumat un risc nebunesc doar pentru adrenalină, sau dacă ai încercat să eludezi impozitul, atunci deja ţi-ai depăşit limita. Imperativul biologic este unul puternic. Suntem, în cele din urmă, născuţi pentru a perpetua specia. Desigur, există chiar specii de animale care sunt monogame, nici specia umană nu e lipsită de capacitatea monogamiei. Dar, nu-i aşa că nu puteţi lua de bună doar această justificare, a imperativului biologic? Perfect. Atunci, haideţi să sondăm alte motive pentru care bărbaţii înşală.

Ceea ce cred eu sunt mai relevante pentru fenomenul propagării tendinţei de a înşela, în societatea în care trăim şi a mass mediei. Suntem bombardaţi cu stimuli copleşitori şi mesaje în filme şi televiziune, în printurile publicitare şi alte zone ale culturii actuale. Dar există şi motive mult mai simple, şi acestea apar atunci când într-un cuplu, cei doi iau relaţia drept un bun sigur. Odată, am întrebat un prieten care au foat motivele pentru care îşi înşelase partenera. El mi-a spus “Îmi doream doar pe cineva care să zâmbească când mă vede, care să-mi mângâie orgoliul şi care să nu mă cicălească”. Desigur că a existat o vreme când soţia îşi folosea carisma în loc să îl cicălească. Însă după o tură de copii şi ani în care fiecare l-a considerat pe celălalt garantat pe viaţă, lucrurile bune s-au oprit. Normal că şi el nu a mai continuat ca la început, dar vreţii să ştiţi de ce înşală bărbaţii, nu? Se pare că foarte puţine lucruri şi chiar mici pot însemna foarte mult. Aşa că haideţi să ne uităm la o parte din acestea.

Mângâierea orgoliului. Femeile ştiu instinctiv, cred eu, că bărbaţii au nevoie să le fie mângâiat orgoliul. De fapt, s-a spus că cel mai bun lucru pe care o femeie poate să-l facă pentru un bărbat este să-l facă să simtă, de fiecare dată când iese din casă, că este un bărbat mult mai bun decât ştie chiar el că este.

Cicăleala. Cicăleala constantă este probabil unul din cele mai grave lucruri pe care o femeie le poate face într-o relaţie, şi unul din lucrurile pe care un bărbat le urăşte cel mai mult. Dacă te surprinzi cicălindu-ţi constant bărbatul (şi da, ştiu că merită, dar nu asta este ideea aici), trebuie să găseşti o altă strategie mai eficientă. Ţii minte zicala veche (şi sper că se traduce bine şi în română) “Poţi atrage mult mai multe muşte cu miere decât cu otet”?

Adrenalina. Un alt motiv pentru care bărbaţii înşală este că au o dorinţă neîmplinită de a trăi periculos. Vor să vadă cum pot să scape şi pentru cât timp pot să o facă. Se poate chiar să-şi dorească să fie prinşi. Se poate ca ei să nu-şi asume astfel de riscuri în alte zone ale vieţii lor. Şi poate îşi doresc să fi avut curajul să meargă cu motocicleta sau să facă paraşutism, dar preferă să fie băieţaşi răi, spre deosebire de o specie cu totul diferită, cea a “băieților răi”.

Există oameni care trăiesc astfel, în aşa-zisele “relatii deschise” sau în “relatii poliamoroase”. Deşi aceştia sunt rari, un lucru pe care am aflat că îl au în comun este acela că au decis de la bun început că aşa ceva ar fi acceptabil pentru ambele părţi. Şi am mai descoperit că, în majoritatea cazurilor, această atitudine deschisă nu funcţionează mult timp, fiindcă apare gelozia, chiar şi atunci când cineva este sigur că nu este genul gelos.

Mai apare o întrebare şi de ce bărbaţii nu pot să plece, pur şi simplu, dintr-o relaţie înainte de a înşela? Vorbim despre o relaţie simplă sau despre căsătorie? Fiindcă există răspunsuri diferite. Când este într-o relaţie, deşi nu vrea să o părăsescă, pentru că este probabil mulţumit de ea în majoritatea timpului şi tot probabil, încă îşi mai iubeşte partenera, bărbatul s-ar putea totuşi să vrea să vadă care îi mai sunt opţiunile, s-ar putea să fie temporar plictisit, sau poate doreşte doar să se asigure că mai mai atrage şi alte femei. Un bărbat căsătorit, pe de altă parte, are mult mai multe motive pentru a rămâne în relaţie. Chiar dacă renunţă la relaţie sau este prins, cu siguranţă plecarea va fi costisitoare, şi financiar, şi în multe alte feluri. Dacă este vorba doar despre sex, sau despre mângâierea orgoliului, sau doar despre o schimbare de peisaj, şi bărbatul doreşte neapărat această experienţă, niciun bărbat căsătorit nu va alege să plece înainte să comită adulterul. Mai mult, a pleca înseamnă a renunţa. Şi nimănui nu-i (mai)place de un bărbat care renunţă, nu-i aşa?getImage (4)

 

 

Femenina

getImageLa începuturile ei, dragostea este, într-adevăr, oarbă. Pe jumătate oarbă. Pe jumătate, pentru că ţi se întâmplă mereu, inevitabil, să te îndrăgosteşti de o singură emisferă. Nici nu se poate altfel. Nu te poţi îndrăgosti de un om care nu îţi place. Întotdeauna se întâmplă la fel: te îndrăgosteşti de o persoană care, printr-un “ce” necunoscut, te atrage magnetic. Dacă atracţia e reciprocă şi legătura se creează, urmează “luna de miere”, care întotdeauna durează fix atât cât ţine şi atracţia. Dar cine poate consuma la infinit doar miere, şi, mai ales, cine poartă-n sine-atâţia stupi!? E firesc ca, mai devreme sau mai târziu, fascinaţia iniţială să se mai dilueze. Ceea ce înainte reprezenta misterul terenului neexplorat, acum ţi-ai integrat deja, e parte din tine, e ceva ce “cunoşti”, ceva digerat. Orice mister digerat încetează a mai fi un mister.

Urmează apoi – dramatică, de cele mai multe ori – întalnirea cu celălalt el (ori cu cealaltă ea). Începi să observi din ce în ce mai mult şi mai des şi cealaltă emisferă, pe care nici n-o bănuiai. Poate că nici el(ea) n-o bănuia. Poate că tu ai fost pur şi simplu poarta prin care ceva lui însuşi necunoscut a ieşit la suprafaţă. Sau poate îşi cunoştea îndeaproape “partea întunecată a lunii”, dar nu a lăsat la vedere decât ceea ce ochii tăi vroiau să vadă. Şi nu trebuie condamnat. Ţi s-a ascuns pe jumătate pentru că te dorea. Precum şi tu îl doreai, ascunzându-te pe jumătate. Şi nici măcar nu vă dădeaţi seama că vă ascundeaţi. Era o involuntară şi inconştientă joacă “de-a v-aţi ascunselea”. Dragostea lui te stimula să dai tot ce ai mai bun în tine, înfloreai… Dar cât poate să ţină acest joc? Doar pentru că n-ai mai vrea să fie, cealaltă emisfera a ta nu încetează să existe.

Iar emisfera asta despre care vorbesc nu reprezintă în nici un caz partea ta negativă. Nu e ceva static şi dat pentru eternitate. Este vorba pur şi simplu despre ceea ce simţi(intuieşti) tu că i-ar displacea(la tine) celui(celei) de care te-ai îndrăgostit. Şi cum, oricât de mult ne-am asemăna, rămânem iremediabil diferiţi, ne plac şi ne displac mereu alte lucruri şi alte aspecte. În consecinţă, emisfera pe care o înfăţişezi şi cea pe care o ţii ascunsă sunt mereu altele, mereu în schimbare. De aceea spun că ceea ce ascunzi(sau uiti, intuitiv, să arăţi) nu e, cel puţin la început, ceea ce consideri a fi partea ta negativă, ci ceea ce crezi tu că persoana de care te-ai îndrăgostit înţelege a fi neplăcut. Şi uite-aşa, ajungi până la urmă să nici nu mai ştii cine eşti, cum eşti, cât eşti. Te reduci mereu, te tai şi te despici – pentru a plăcea, pentru a fi placută. De aceea nu cred în a îndemna o femeie “să pară” misterioasă pentru a avea succes înaintea “publicului” masculin. O femeie care “pare” e o femeie care nu prea mai “e”. Este o femeie care nu se respectă îndeajuns şi care nu are suficientă încredere în sine. O femeie nu are deloc nevoie să mimeze misterul. Femeia este mister. Chiar dacă ar dori şi tot nu ar putea să se miste dintr-un loc în altul fără ca misterul să se mişte odată cu ea. Problema este că femeia ajunge să nu mai creadă în misterul propriu (iar la obţinerea acestui rezultat, bărbaţii din viaţa ei contribuie, din nefericire, cel mai mult). Şi atunci se străduieşte să “devină”, să “pară” misterioasă.

Dacă este să vorbim despre libertatea femeii, atunci trebuie spus neapărat că o femeie liberă, cu adevărat liberă, este o femeie care nu încearcă niciodată să pară altceva decât este, care nu îşi chinuie fiinţa în permanenţă, în fel şi chip, pentru a ajunge să corespundă nu ştiu cărui tipar de feminitate, nu ştiu căror canoane estetice, morale şi intelectuale inventate de cine ştie ce idiot. Nu spun că a fi tu însăţi e un verb magic, care atrage bărbaţii precum becul aprins, ţânţarii. În mod normal, aşa ar trebui să fie. Deoarece atunci când ai curajul să fii aşa cum eşti, să te iubeşti aşa cum eşti, radiezi o energie atât de proaspătă încât nu văd cui nu i-ar plăcea să-ţi fie-aproape. Problema este însă că nici bărbaţii nu prea mai au încredere în ei şi tocmai de aceea, în general, se tem de o femeie sigură pe ea, pe care nu pot s-o controleze. Atâtea mii de ani de dominaţie, în toate formele urâtului, a “masculului” “puternic”, cu un “intelect superior”, asupra femeii au lăsat urme adânci. Bărbatul are atât de înrădăcinate în subconştient dorinţa şi tendinţa de a domina, de a-şi controla femeia la fiecare pas, încât va fi foarte greu să-i scoateţi asta din cap! Având în vedere acestea, fiind tu însăţi, nu îi vei atrage neapărat pe bărbaţi. Dar dacă îi vei atrage pe unii, atunci şansele ca aceştia să fie oameni de calitate cresc foarte mult. Aşa că, dacă vreţi, a fi tu însăţi poate funcţiona şi ca excelent mijloc de selecţie. Nu îi vei selecta tu, ci se vor selecta singuri. Pentru că e al naibii de greu de suportat pentru un bărbat care nu e bărbat o femeie care este femeie!

Mai vreau să adaug că nu trebuie să cazi nici în capcana de a-ţi dori să fii tu însăţi pentru a atrage bărbaţi adevăraţi. Nu! Trebuie să fii tu însăţi pentru că vrei pur şi simplu asta. Atât. Restul sunt consecinţe şi adaosuri colaterale. O femeie fericită este întotdeauna o femeie care se iubeşte şi se acceptă aşa cum este ea, în vreme ce o femeie care vrea mereu să se ajusteze în functie de gusturile bărbaţilor, ori ale unui singur barbat(El!), nu are cum să ajungă vreodată să fie mulţumită. Omul are atât de mult nevoie de libertate încât, chiar dacă ai cucerit un bărbat, arătându-te altfel decât eşti în realitate, tocmai din această cauză, undeva, în adâncurile nebănuit de-adânci ale minţii şi ale sufletului tău, vei porni deja să îl urăşti.

Principii?

1965050_640224662679367_1717627962_nAvem principii. Suntem cei mai tari când vine vorba despre așa ceva, ne place să auzim cum alții spun despre noi că suntem niște oameni verticali, că nu ne ascundem după degete… Sigur. Ia să fim noi, totuși, decenți oleacă, nu face rău nimănui.

Principiile sunt acele caracteristici individuale care din punctul meu de vedere sunt cele mai false și egoiste trăsături, aș zice chiar primul în lista defectelor, însă mi-e că-mi scapă acum vreo altă “calitate” atât de adorată de oameni.

“Eu? Nu fac așa ceva. Eu am principii” … Precis,dacă nu ai comis-o până acum se datorează strict faptului că nu ai fost adus în situația în care s-o faci. Toți suntem de vânzare, toți greșim. Dacă trăiești în pădure, da, acolo clar ai principii. Nimeni nu te poate controla. În societate, însă? e alta situație momentul în care te legi într-un fel sau altul emoțional de cineva, de exemplu, principiile noastre se duc. Nu mai ai principii. Ceva relativ distructiv, cum e compromisul, de exemplu, capătă valoare de adevăr, ăla-ți guvernează viața. Da, ți-e drag cineva foarte tare, nu vrei să dezamăgești, găsești o formă inspirată de-a refuza pe cineva care-ți e cel mult simpatic, însă cu care nu ai prea multe in comun… Pot accepta asta, e cu totul altceva. Nu-mi insulta însă inteligența băgându-mi în ochi ceva stupid, pentru că nu, nu ai principii, astea nu-s principii.Nu trebuie să o faci pe altă persoana de cît iești de fapt, căci nu te face mai bun,căci pe lîngă masca asta cu principii, se ascunde acel timid, si ipocrit care se lasa dus de valorile și de ideiile unui orator mai bun!!!

Obiectiv, subiectiv… Banale noțiuni, termeni de dictionar. Alte trăsături care se anulează reciproc în funcție de diferiți stimuli, de simpatii sau antipatii… Ești o fiină cu principii? Ești ca o cetate? Bravo ție! Ai însă în vedere un aspect: și Troia tot o cetate era, una puternică.

Orgolii

Orgoliul. Ce-o mai fi şi orgoliul ăsta?orgoliu

Am încercat azi să dau de nişte definiţii mai altfel, ceva mai mult de-o banală explicaţie de dicţionar. “Orgoliul este divergenţa dintre Supra Eu şi Inconştient” mi-a spus cineva, altcineva că e un fel de “dubluwtf“. Că e “ceva care stă între mine şi propriile dorinţe” sau “îndărătnicirea de a nu face anumite chestii doar pentru că ai senzaţia că ai ceva de demonstrat” sau “aplombul vanităţii versus ‘de fapt’ “… Multe explicaţii. Toate decente, toate cu acelaşi numitor comun, incapacitatea fiinţei inteligente de a-şi manifesta şi slăbiciunea.

Ironia sorţii. Suntem în stare să pornim războaie, să urâm, să ucidem în numele unei dreptăţi mai mult sau mai puţin evidente. Suntem în stare să duşmănim pentru că cineva ne-a contestat forţa fizică sau intelectuală, ori să stăm în nevorbire vieţi la rând cu cineva care ne-a înşelat aşteptările. Pentru ce? Pentru că asta presupune că cineva-ul ăla nu a făcut temele în faţa noastră? Că nu a fost conştient sau nu a fost deosebit de convins de capacităţile noastre? Ah, mai e ceva. Respectul. Cineva nu ne-a respectat, şi-a bătut joc de noi sau, mai rau, ne-a ironizat. Cum e şi cu ironia asta până la urmă? Este interlocutoru- un nesimţit sau ne supără un adevăr pe care deja l-am conştientizat? Despre ce vorbim, deci? Avem noi dreptate şi nu putem trece peste asta? Nu trecem, suntem orgolioşi. Avem atât de multă dorinţă de a demonstra o forţă care poate fi extrem de distructivă, însă nu avem tăria de-a accepta că uneori nu avem dreptate? De ce faptul că uneori altcineva face ce nu ne aşteptăm să facă e atât de jenant pentru noi?

“Păi dacă fac asta mă fac de râs, m-am bătut atât cu cărămida în piept că nu mai fac aia sau ailaltă şi acum ce fac? Mă sucesc? Păi, ce zic ăia în faţa cărora mi-am ţipat indignarea? N-am şi eu un pic de demnitate?”

Fireşte că ai demnitate, ai demnitate şi dorinţa de-a face pe plac altora, care, cel mai probabil, te-au forţat prin atitudinea lor să faci asta. Că d-aia suntem fiinţe inteligente, să luăm singur hotărârea de-a face altora pe plac.

De ce facem copii?

1510719_623524834387083_1560675930_nAm auzit foarte des această întrebare și tot atât de des am simțit un soi de disconfort asemănător cu cel provocat de pielea arsă pe care se scurg broboanele de sudoare. Nu neapărat pentru că întrebarea în sine nu ar fi legitimă, ci mai degrabă din cauza tonului pe care este pusă. De cele mai multe ori, tonul unei astfel de întrebări este iute și arțăgos, de parcă niciun răspuns nu ar putea să ofere o minimă satisfacție. Ba chiar îmi lasă impresia unei întrebări la care nici măcar nu se așteaptă un răspuns. Pentru ce să faci un copil când trăim în lumea în care trăim? Pentru ce să-l faci? Ca să se chinuie? Pentru ce să dau naștere unui copil căruia nu am ce să-i ofer? Uite-te și tu, n-am nici cine știe ce bani, nici cine știe ce în cap, pentru ce? Doar așa pentru record? Doar ca să nu mor singur? Iar șirul de întrebări poate continua la nesfârșit.

Totuși întrebarea rămâne valabilă: de ce facem copii? Nu pot spune că nu este un gest egoist. Nu pot spune că nu este un principiu moștenit asupra căruia nimeni n-a stăruit. Nu pot spune că nu este o obsesie. Nu pot spune că nu este un record. Pot exista o infinitate de răspunsuri, toate valabile, toate reale, toate cât se poate de juste. Și totuși în urma lor se ridică nemuritoare și infailibilă, într-un ciclu care se repetă la nesfârșit, întrebarea De ce facem copii?. Oricâte răspunsuri am putea oferi, întrebarea va renaște indiferentă și calmă.

 

Întotdeauna am crezut că, deși întrebarea este legitimă, ea nu așteaptă un răspuns. Tocmai pentru că există o infinitate de răspunsuri și totuși niciunul nu este demn să îi potolească setea.Oamenii fac copii. Și totuși nu știu de ce. Într-o bună zi se trezesc părinți, temători față de fragilitatea omului nou-născut, îngrijorați de micile probleme ale celui incapabil să se exprime în cuvinte, dar care plânge fără oprire și descoperă și ei lumea așa cum și copilul lor o face. Odată cu copilul lor abia născut, se mai nasc și ei încă o dată. La 20 de ani, la 30 de ani, la 50 de ani. Brusc au aflat un răspuns pentru care nu au cuvinte să-l reproducă, la o întrebare pe care toată lumea și-o pune din postura nepărintelui și pe care nu îi pot ajuta să înțeleagă ceea ce el înțelege. Ai răspunsul în brațe, iar el plânge de nu se mai oprește.

Nu știu de ce fac oamenii copii. Și probabil nimeni nu ar mai face copii dacă cineva le-ar putea da un răspuns cu adevărat satisfăcător. Este ca și cum poate nu ai mai crede în Dumnezeu dacă ai putea pune mâna pe el.

Din postura de viitor părinte, văd multe lucruri care mă îngrijorează.Știu că aceste lucruri existau și înainte iar eu le știam. Și știam că mă vor îngrijora și nici măcar nu aveam iluzia că ele se vor schimba. Totuși acum le privesc cu alți ochi. Pe undeva îmi este teamă, pe de altă parte prind un curaj nebun. Cu ani în urmă spuneam că nu vreau să fac un copil.Și totuși lucrurile s-au întâmplat cu totul altfel. De ce? Pentru că am refuzat să mai caut un răspuns la întrebarea de ce să fac un copil? Căutând răspunsul la această întrebare, cauți de fapt susțineri pentru refuzul tău de a face un copil. Că nu ai chef, că nu îți place, că nu ai curaj, că nu ai cu cine. Da, deși mulți au impresia că au cine, de fapt chiar nu au cu cine. Cumva, subconștient, știm dacă avem cu cine sau nu avem cu cine. Sperăm doar ca lucrurile să se mai schimbe. Sperăm să îi vină mintea la cap, să se întâmple ceva cu noi, cu mine, cu el, cu ea, cu toată lumea. Și astfel ne mișcăm prin timp căutând răspunsuri la o întrebare pe care o punem doar cu speranța ca decizia noastră să aiba susținere rațională din partea tuturor argumentelor raționale posibile.

Tot nu știu de ce facem copii, dar știu că sunt câteva condiții care îndeplinite te pot face să încetezi a-ți mai pune această întrebare. Totul începe cu omul de lângă tine. În el se oglindește liniștea și curajul, nebunia și bucuria. Trebuie doar să vezi clar, să nu îți fie teamă să accepți adevărul, oricare ar fi el. Apoi este important dacă pe interior te mătură furtuni sau dacă sunt doar nori frumoși de vreme bună. Și nu în ultimul rând, ai nevoie de multă credință. În ce vrei tu. Într-o idee, într-un Zeu, într-un cuvânt, într-un om.

De ce facem copii? Poate totuși există un răspuns: de ce să nu?

 

Bărbatul, prietenul cel mai bun al femeii?

1891020_10152190303252708_1854777132_nCred că trebuie să definim un pic ce intelegem prin prietenie, că între doi semeni, de același sex, te gândești, oarecum automat, la amiciție, dar când îs anatomic ușor diferiți, dă o suspiciune.

Să presupunem că s-au iubit și s-au despărțit amiabil. Rămâne o prietenie în adevăratul sens al cuvântului, pentru că ce alți oameni se cunosc mai bine decât ei? Sigur, greu să-i explice el soției sau ea soțului că se ajută reciproc, exclusiv la nevoie și că dorința de a face bine apare instant. Tot ce vor vedea partenerii e că jarul se poate aprinde, din nou, în vâlvătaie. In majoritatea cazurilor, cred că e exclus, dar de aia există excepțiile de la regulă, nu? Și apoi ce faci, unde mâncai tu primul din farfurie, acum te mulțumești cu firimiturile de la mâncarea altuia? Un pic de demnitate n-ar strica și de aia trecutul e trecut, prezentul e prezent și viitorul e viitor, ca să nu se incurce.Nu s-au iubit, nu se iubesc, nu se vor iubi. Da, amici, cu un A mare cât Everestul. Chiar prieteni de familie. Își lasă cheile celorlalți, să le fie udate florile, in concediu. Se împrumută cu bani și se achită la timp. Plicticos de corect și previzibil. Dar incredibil de necesar. Avem nevoie de normalitate ca de motoare Euro VI și de cutii automate în minim 7 trepte.Și uite că am ajuns la cheia principală. La aia cu hai să fim prieteni, de nici dracul nu ne crede. Când tot ce aștepți este să te vezi cu ea in brațe, iar ea ținută in brațe, de tine, ca prim stadiu. Da, hai să ne păcălim frumos.E normal ca între un bărbat și o femeie să apara sentimentul de atracție, dar aceasta nu înseamnă că o data cu o fantezie erotică, cu amicul/amica, dispare acea relație de prietenie.Un soț și o soție  potențială, trebuie în primul rînd să devina cei mai buni prieteni, prienteni ce se pot consola, și înțelege.Pentru un moment acea femeie se transformă intr-un semen al barbatului, cărui îi poți spune tot fără să îți fie frică că nu o să fii înțeles, sau să ofensezi sex-ul slab, și o sa apara reacția tipică femenina de plictiseală, sau isterie.Și nu vorbesc de discuții de genu  mașini, femei etc. steriotipuri, bărbații au și alte interese și gînduri, despre care poți vorbi, doar dacă îți dai un pic de interes să-l asculți.Sau în cazul invers, un bărbat să asculte și să își dea interesul să înteleagă, că pe lîngă bîrfe și alte teme care sunt de alt fel la fel steriotipice, femeia poate vorbi și pe alte teme mult mai sofisticatae sau pămîntene.

Aceasta ar fi partea analitică, pe care o știm cu toții.

Există, totuși, prietenie între Adam si Eva?

Da.Trebuie.Altfel, chiar dacă suntem minimum doi, respirăm, în loc să trăim.