jocul de societate

Intimitatea într-o relație e ca nașterea unui copil: dacă pînă atunci lucrurile n-au mers prea bine, după sex se strică de tot.S-au văzut, s-au plăcut, un lucru e clar: de la primul „contact ocular”, apariția dorinței se manifestă diferit la bărbați și femei. El vrea sex, ea vrea flirt. El vrea sex, ea plimbari romantice. El vrea sex, ea vrea dragoste, grijă, răsfăț, adorație și… sex. Ca să obțină ce-și doresc, amîndoi se prefac că au și dau ce vrea celălalt. El se preface că e atent, afectuos și romantic. Ea, că vrea sex. Dacă s-au îndrăgostit, nu se mai preface nimeni. El vrea ce tot vrea ea (să nu uităm de sex!), ea vrea și tot ce vrea el.După prima partidă de sex, știm cine-cum s-a prefăcut sau e îndrăgostit de-a binelea. Toate ies la iveală. Dacă se plac cu adevărat, lucrurile încep să se lege, apelurile se îndesesc, comunicarea e mai bună, amîndoi știu ce gîndește celălalt, se țin de mînă continuu și se comportă ca drogații cu oxitocină.10501706_322095644658541_2578270992606286468_nÎn schimb, dacă dragoste nu e, nimic nu e… Dacă sexul a fost monedă de schimb la o curte înfocată de două săptămîni, el se pierde undeva în negura primei nopți. Sau a dimineții următoare, cînd dispar și protagoniștii, unul pentru celălalt. El nu o mai sună și o evită, ea are o stare de confuzie neplăcută și își promite să fie mai atentă data viitoare. Sau viceversa: el o caută disperat, ea nu știe cum să-i spună că nu e cazul. Evident, există mai multe combinații de situații, dar astea două sunt relevante.Ideal, ar fi să nu se prefacă niciunul, de la bun început. Așa însă, el n-ar mai avea parte de o partidă de vînătoare finalizată cu sex, ea de una de romantism, cu invitații la cină și dezbateri antrenante pe tema existenței și a renașterii. În literatura franceză.În plus, gândește-te la ce situații incomode ar trebui să facem față dacă omul ar spune din capul locului ce-și dorește! Ce-ar fi dacă bărbatul pe care l-ai cunoscut azi dimineață la un simpozion, te-ar întreba în pauza de cafea dacă nu vrei să vă întâlniți la o partidă de sex joi, cînd are după amiaza liberă? Te-ai uita la el chiorîș și l-ai ocoli tot restul vieții.Dar dacă, în schimb, îți face complimente reținute, timp de o lună, te sună de două ori pe zi și îți trimite flori cu dedicație, de două ori pe săptămînă, sugerînd că te iubește și te venerează? Chiar dacă nu e el Mr Perfect – tatăl pe care l-ai visat pentru copii tăi, în cele din urmă există șansa ca el să poată primi ce voia chiar de la început, adică partida de sex. Iar tu, înainte de asta, să ai o perioadă distractivă de flirt cu posibilități. Firește, în cazul în care nici tu nu îi spui, din prima, cînd îți cere numarul de telefon: poți să mă suni, dar uită de sex, că nu e cazul. Marea păcăleală e prima regulă a jocului de societate.Nu vreau să judec pe nimeni, dar ar fi interesant ca pentru o clipa, toți să fim sinceri, și să nu jucam roluri.

Advertisements

Îmi iubesc bărbații

cupluNiciunul, din cîți au fost, nu e dus. Fie că au rămas o noapte (m-am iubit și eu la întîmplare de dragul amorului. Atîta păcat să fie în viața mea), o lună sau ceva ani, îi port cu mine. Mereu. În mine. Le mulțumesc. M-au mângîiat și m-au iubit. Chiar și cei care a doua zi și-au adunat catrafusele și au plecat. Pentru totdeauna. Niciunul nu e uitat. Niciunul nu a trecut. Îmi sunt tatuați pe suflet și vă jur că aceste desene nu voi vrea să le înlătur nici măcar atunci cînd pielea inimii îmi va fi zbârcită. Nu vor fi fost nebunii ale tinereții mult prea nesăbuite. Vor fi fost trăire. Cu pasiune, iubire, nebunie, tandrețe. Toate cîte încap în niște zile și nopți de iubire.Datorită lor am pulsat, vibrat, zvîcnit, mușcat din perne și carne, am urlat la Dumnezeu și i-am mulțumit. M-am blestemat și m-am iubit. Mi-aș fi smuls carnea, la propriu, acolo unde credeam că e prea multă și mi-am iubit apoi moliciunea trupului copt. Am trăit!
Bărbații mei dragi. Cât aș fi vrut ca unii să rămînă. Și bine au făcut că au plecat. Cum altfel aș fi învățat ce înseamnă libertatea și dorul de mine? Cum altfel aș fi învățat cîtă nesingurătate se ascunde în singurătatea serilor cu vin și o carte bună?Iar cei care m-ați fi vrut pentru totdeauna în brațele voastre… Să mă iertați, iubiților. Dar nu era momentul nostru. Nu m-aș fi putut dărui vouă toată, întreagă și fără dor de ducă. Pentru că așa nu eram. Dar cît a fost să fie, eu am fost. Cu atîta suflet cît vă puteam dărui atunci. Nu știam că am mai mult.Pe toți vă strîng la pieptul meu din cînd în cînd, vă mîngîi pe cap și vă sărut pe frunte. Vă iau fața în palme, vă privesc direct în inimă, prin ochi, și vă zâmbesc. Cu toată dragostea.Cum aș putea să vă uit? Ar însemna să uit de mine. Am trăit cu voi și prin voi. Fiecare duceți părți din mine, pe care vi le-am dăruit fără vreo umbră de îndoială sau regret. Datorită vouă, am și eu povestea mea de iubire. Să îmi ajungă vreo viață de-acum încolo.

monogamia

De ceva timp ma tot gîndesc la monogamia într-o relație.Sincer e o raritate în zilele noastre.Probabil există și cupluri monogame. Cu toții am auzit vorbindu-se despre ele, cunoaștem personal cîteva perechi care s-au unit în tinerețe (una, de regulă, foarte îndepărtată) și au îmbătrînit ținându-se de mână. Dacă o-ntrebi pe ea cît de fidel i-a fost moșul, îți răspunde arțăgos: “Cine, ăsta?!” și-i aruncă o privire disprețuitoare, de parcă și l-ar și imagina cu într-o ipostază mai stranie . El, și dacă prin absurd și-ar mai aminti, nu mai are curaj să se dea în discuții pe tema presupusului adulter.Rămîne cum am stabilit: nimeni nu a înșelat pe nimeni, n-ar fi îndrăznit (el), n-ar fi avut timp (ea).
În fapt, monogamia este un reflex, poate un instinct ce ține de anumite specii predispuse permanent la extincție. În cazul vertebratelor care, printr-o scăpare a Creatorului, se gîndesc pe sine, își trăiesc prezentul raportându-se la trecut și proiectându-se în viitor, monogamia este o alegere, nu un dar. Oamenii își impun un singur partener, fără să creadă cu adevărat (cel puțin nu pe termen lung) că va fi și singurul. Pînă la o anumită vîrstă experimentează, apoi încearcă să aplice ceea ce au învățat. Nevoia de a-și confirma rezultatele se coroborează cu îndoiala, și ea specific umană. După un timp, constatînd că împrejurările sunt într-o continuă schimbare, reiau munca laborioasă de descoperire a adevărului. Și cum nu există un adevăr universal…
Nu poți trăi cu frica asta în sîn, că cel aliniat lîngă tine la linia de pornire va fura startul. Nu-i tocmai în regulă nici să pornești de la premisa că nu vei reuși să ții pasul.Nu poate fi vorba nici despre capitulare, nici despre un război permanent, o “luptă”, cum se exprimă foarte mulți: “Am luptat pentru căsnicia mea”, “… să țin familia unită”. Și te mai întrebi de ce îmbătrînesc femeile mai repede decât bărbații, de ce ridurile de expresie le dau, după o anumită vîrstă și în lipsa botoxului, aerul acela suferind, îngrijorat, resemnat, pe care pictorii de biserici îl multiplică pe chipurile icoanelor.
Pînă la un punct m-a revoltat și m-a dezgustat infidelitatea în cuplu. Priveam femeile și bărbații prinși în cercul vicios ca niște păcatoși care nu se pot abține și niște trădatori. Pînă cînd am descoperit că nu sunt chiar atît de mulți cei care trăiesc cu capul în sac și că în majoritatea cazurilor adulterul este un fapt consumat și acceptat. Cuplurile bine stabilite, cu regulile lui imuabile și perene, “trec peste” și “merg mai departe”. De fapt, aceasta este căsnicia tradițională. Probabil cu timpul devii mai înțelept, sau mai resemnat. Înveți regulile jocului. Sau înveți să iei partea bună a relației și să îi ignori aspectele mai puțin agreabile.Amantul(a) oricum pleacă din start cu această acceptare a poziționării pe un loc secund. Legăturile primejdioase nu se rup mai niciodată (le accepți sau nu, opui rezistență sau te lași prins în ele cu seninătate), se eternizează și rodesc fructe amare.
Dacă nu m-aș fi gîndit că va fi pentru totdeauna, nu mi-aș fi oficializat nicio relație. La fel, dacă mi-aș fi păstrat capul pe umeri, bine înfipt între urechi.
Din toată poliloghia și bla-bla-ul, ceea ce merită reținut este: “Pînă cînd moartea ne va despărți”. Pe timp de viață nicio legătură nu se rupe cu adevărat, sau, chiar dacă nodul gordian este despicat de tăișul orgoliului, al ideilor preconcepute despre “cum ar trebui să fie și niciodată nu este întocmai”, rămîne să târîm după noi căpătîiele sforii.ScoocHHH (12)
Dacă spiritul Iudic este cel care ne caracterizează, la un moment dat ni se va părea că ne putem înălța, ca niște zmeie, fluturând în urma noastră cu o mulțime de panglici colorate. De-acolo, de sus, lumea cu toate ambițiile și nimiccurile ei ni s-ar părea încă și mai mică, și mai neimportantă decît este. Lumea relațiilor în care ne consumăm infidelitățile, nestatorniciile, situațiile jenante și exasperante în care țopăim pe un podium de carton, încercînd să ocupăm toți deodată treapta cea mai înaltă.
Există legi care interzic poligamia, nu și adulterul. Dacă problema juridică a fost rezolvată, cea de conștiință încă trenează. Societatea condamnă relațiile multiple doar atunci când ele încalcă codul familiei. De fapt, ochii alunecoși și inima zburdalnică sunt înscrise în codul nostru genetic și oricât de morali ne-am autoproclama tot nu ne putem stăpîni pornirile instinctuale. Că le îmbrăcăm în hainele împăratului și le justificăm prin căutarea neobosită și necontenită a sufletului pereche, e cu totul altă socoteală.
Chiar și în țările în care sunt acceptate căsătoriile multiple, bărbatul nu-și poate lua o a doua nevastă fără să aibă consimțămîntul celei dintâi. Valabil și pentru cei care trăiesc în relații poligame neoficializate de vreun imam: trădare, trădare, dar s-o știe și partenerul de drept. Dacă o acceptă sau nu, ar trebui să fie o alegere personală, pe care nimeni din afara cuplului n-ar avea de ce să o judece sau să o condamne.
Minciuna este un foarte trist înlocuitor al adevărului, dar și singurul descoperit pînă acum. De asemenea, o alegere personală a fiecăruia dintre noi, luați cîte doi, cîte trei sau separat.

Foștii, cum procedăm cu ei?

femeie-singurăCred că nevoia de asemenea subiect e mai degrabă întîmplătoare. Pentru că noi, FEMEILE, pășim cu dreptul în relații și ieșim cu stângul (și pe deasupra și fracturat!). Și mai presus de orice, pentru că greșelile, dacă nu devin pietre de hotar, degeaba ne împiedicăm de ele.Ne îndrăgostim nebunește, ne dăruim adolescentin, iubim matur și suferim cumplit. Cam acesta e tiparul fiecărei relații de FEMEIE programată de părinți să fie ”adevărată”. Mama ne-a spus că sexul fără iubire e pentru desfrînate, tata ne-a convins că dragostea face cel mai satisfăcător sex și că între aceste două hotare, Dumnezeu nu are ce căuta. Căci El ar strica toată treaba, cu rațiunea și plata păcatului! Și-atunci ne aruncăm în valuri despre care tot ce știm e culoarea și fascinația.Ca orice copil-femeie, marea (de emoții) ne ia ochii pentru că ne promite imensitatea și magia. Ca orice FEMEIE, marea nu e pentru plajă, bronz și cuceriri, ci pentru trăire dincolo de rațiune. Dar cînd ne avîntăm în valuri fără să ne intereseze pericolul (și chiar de-l știm, dorința de a trăi e mai puternică decît precauția!), nimic din ceea ce e uman nu trece dincolo de mal, iar ce e divin se avîntă cu noi.Iubim. Dăruim muțește, și de o facem vorbind, e pe o altă limbă decît cea pămîntească. Și ne-nțelege numai EL, bărbatul-înger, trimis să ne salveze. Un fel de Lucifer pe care îl urmăm pentru simplul TE IUBESC promis. În orice mare sunt salvamari. Dar cînd te arunci pentru a trăi divin, nu strigi după ajutor. Ești sigură că EL nu ar lăsa vreodată să te îneci. Ar face orice să trăiți fericiți până la adînci bătrîneți, chiar de asta ar însemna să bea toată apa. Și să rămîneți doar voi doi, și lumea înmărmurită să privească de pe mal minunea.Iubim.Pentru plăcerea riscului, nu pentru siguranța victoriei. Victoria e magia, dacă e să fie, dacă nu, e doar adîncimea riscului. Și-n fond, EL sigur nu ne-ar lăsa să riscăm dacă ar ști că există cea mai mică probabilitate să… (naivitatea noastră nu poate vedea decât visul, nu și contextul!)Și cum mereu se întâmplă să ne sufocăm, EL face ORICE pentru noi, dar acest orice nu poate depăși o vizită la patul de spital pe care am ajuns riscînd pentru doi, un ÎMI PARE RĂU între două coșmaruri ale noastre sau un ”Ești o femeie extraordinară, vei fi fericită cu un bărbat care te va iubi. Meriți!”Nu (mai) există nici un TE IUBESC în această ecuație. Și restul… devine istorie. După ce-a ajuns din ESTE, în A FOST, penița noastră scrie de fapt un scenariu absurd, terminat cu întrebarea, la fel de absurdă: ”Ce facem cu EI?” Nu vă spun AR TREBUI, vă spun HAIDEȚI SĂ FACEM!, căci nici un viitor nu se scrie fără prezent!
*să-i iertăm. Că au făcut cu intenție sau nu, din greșelile lor am învățat în primul rînd cum să nu (mai) greșim noi!
*să le mulțumim. Oricât de lipsită de demnitate ar părea decizia asta, e de fapt cea mai demnă. Mulțumește-i pentru lecțiile pe care ți le-a predat prin indiferența lui, prin minciună, prin jigniri, prin înșelări, acuze, nedreptăți și lipsă de respect. Din ele ai învățat să nu mai cumperi doar după culoare și magie. Iar cînd prețul pe care l-ai plătit pentru acest fost este lacrima ta, cere, înainte să cumperi, o parte de EL. Dovada e singura care dacă te duce pe un pat de spital, măcar o face fără să-ți pierzi demnitatea!
*să le păstrăm amintirea vie. Moartea ei nu va face decît să ne întoarcă peste timp în brațele lor, uitînd că acolo a fost amăgire.
*să-i respectăm. Pentru fiecare gest făcut de ei în trecut, din convingere sau ”degeaba”, respectul naște respect. Nu al lor pentru noi, ci al nostru pentru propriul suflet.
*să-i ajutăm. Aflați la primejdie, vreodată, să le întindem mâna. Salvarea vine din iubire și din Cuvânt. N-am fi nimic dacă le-am întoarce spatele sau i-am vizita la spitalul la care ne-au vizitat ei.
*să-i privim în ochi! Iubirea adevărată are CURAJ! Se mîndrește cu ceea ce este, spre a deveni mai mult decît e în prezent. Iar ochii lor ne reflectă pe noi, cele ce i-am iubit fără foloase.
*să-i întărim prin exemplul personal. Chiar dacă ochii noștri au fost sau încă sunt scăldați în lacrimi, exemplul puterii de a-ți recunoaște durerea e mai presus decât orgoliul de a arunca în ei cu vorbe.
*să-i vorbim de bine sau să nu-i vorbim deloc. Să dăm oamenilor ca răspuns la întrebările ”de ce despărțirea?”, un simplu zâmbet. Detaliile nu schimbă cu nimic deznodămîntul. Tragedia rămîne chiar dacă i-ai dat înfățișare de revoltă.
*să nu-i căutăm! Căci răscolirea nu ajută la nimic. E amăgire curată sau deziluzie.
Și nu uitați, “unul din cele mai fericite momente din viață este acela când găsești curajul de a pleca de lîngă ceea ce nu poți schimba”!