un Final al dragostei nefericit ,,,,se întîmplă

getImageCaz autentic. Fără înflorituri, crud, precum viaţa. El mi-a povestit tot. Desigur, numele persoanelor şi datele principale au fost schimbate, fără ca aceste schimbări să afecteze miezul realităţii în care cei doi au iubit, au trăit ca nişte furnici, s-au zbătut puţin, apoi au murit.
Mihai e un tip calculat, fără a fi un obsesional. A făcut Politehnica, de mic copil desfăcea şi repara tot ce-i pica în mînă. La început, evident, strica. Are puţini prieteni, dar buni. Pentru ei face orice, la orice oră. Nu este un om cu visător, nu-i spune mare lucru psihologia, nu vede filme de artă. E un tip practic.
Elena exact la fel, dar…invers: încă de mică, orice prefăcea în artă. Din trei sfori colorate, o coajă de copac şi o fundă îţi făcea ceva să poţi da cadou unei fete. A pictat pisici pe cuşca cîinelui, a murdărit pisica pe mustăţi cu ruj, cînd avea cinci ani. Practic, visa.
Abia terminaseră facultatea. Vară. Pe plaja.S-au nimerit unul lîngă altul, el pe o saltea înaltă, să fie cît mai ferit de gîngănii. Precaut. Ea pe un cearşaf supercolorat, hippie. Fără vreun salut, fără să facă cunoştinţă, ea a spus simplu:
„la naiba bolovanii ăştia din apă. Parcă suntem proşti, nu ştiu ce tot venim aici”.
Normal, o constatare de parcă aveau deja 30 de ani de căsnicie.El a răspuns: „Hai în cameră!”, şi i-a venit să se ia la palme pentru tupeul cu care vorbise fără să gîndească. Aşa ceva nu i se mai întâmplase, de regulă calcula perfect momentul cînd să invite o fată undeva.S-au dus, au mai rămas trei zile, în ultima halind o şaorma la două guri, ca să mai stea o zi. La întoarcere, în drum spre Chișinău, cu parasolarul în geam, au făcut o dată dragoste, o dată sex.După 6 luni s-au căsătorit, copilul a apărut imediat. Laura era tot mai stresată. Nedormită, îl ţinea pe Mihai din reproş în reproş. Dacă nu făcea, de ce nu face. Dacă făcea, nu facea bine. Îl trata ca pe un copil. El o înţelegea, plîngea pe ascuns, apoi încerca să repare. La reparaţii se pricepea, de-o viaţă, doar! Dar nu şi la acelea.Începuse să-i fie dor de ea. De fata aia mirosind frumos, aranjată, relaxată, veselă. Care nu îi pretindea mereu ceva, de fiecare dată altceva, mereu altfel.După prima vizită la ai ei, cînd a văzut-o pe mama ei, a presimţit ceva.„Ioane, mai adu farfurii! Ioane, greoi mai eşti!”, îl ţinea soacră-sa numai în şuturi pe bărbat-su care abia îşi târşîia un picior beteag prin casă, adunînd covoarele.„Dacă vrei să ştii cum va arăta nevastă-ta, uită-te la maică-sa!”, îşi amintise Mihai o vorbă din Seinfeld sau naiba ştie de pe unde. Dar a alungat repede această ispită mizerabilă:„Nu, hotărât lucru, Elena nu are cum să ajungă ca scorpia oribilă ca maică-sa”.A început să stea numai la calculator, să joace FIFA, şah, ba chiar şi-a făcut cont de Facebook. El,realistul s-a apucat de discuţii inutile cu tot felul de oameni, pe teme politice. Ea îl ţinea numai în şuturi, orice era din vina lui. Pentru că s-a îndepărtat de ea nu merge bine, aşa-i zicea. Nu înţelegea că este invers: s-a îndepărtat de ea pentru că nimic nu mai mergea.Totul era copilul. Toată viaţa ei se învîrtea în jurul copilului. Se gîndea la copil, stătea numai cu copilul, se ocupa numai de copil.Copil, copil, copil, copilul, copilul, copilul!
„Sincer, am simţit că încep să-l urăsc. Asta m-a speriat teribil.La-m felicitat pentru curajul de a recunoaşte ce simte.I-am spus că e normal. Nu e „bine”, dar e firesc. E o realitate în care a ajuns să trăiescă.
Eu am vrut o iubită, în primul rând. Aşa m-am îndrăgostit de ea, acolo, pe cearşaful cel colorat de lângă marea plină de bolovani. Ea, mămica stresată, mi-a ucis iubita. Iubita mea veselă şi spontană… Copilul mi-a furat tot ce aveam. De fapt, nu copilul. Faptul că ea se lăsa obsedată de rolul de mamă. Nu mă puteam bucura nici de iubită, care nu mai exista, nici de copil, pe care ea îl trata ca pe un trofeu. Şi când îl luam în braţe şi îl schimbam ea mă corecta, îmi arăta că nu fac bine, că, practic, e…copilul ei și nu al meu”, mi s-a destăinuit Mihai.Am încercat să-i spun că pentru o mamă copilul cu adevărat este cel mai important lucru, i-am tras şi cu miracolul naşterii. M-a oprit, şi lovitura a fost năucitoare:
„Sigur, pricep, nu sunt tîmpit! Dar o vreau şi eu ca altădată o jumătate de zi. O nenorocită de jumătate de zi, o după-amiază să lase copilul la mama, fără să o văd că se gîndeşte tot timpul la el, fără telefoane de «Totul e ok? Vai, a păpat? A făcut căcuţă?».Fără stres că «dacă se întâmplă, dacă cade, dacă mama nu-i atentă şi se opăreşte?»Dacă mama a fost destul de bună să o crească pe ea, poate să stea o sîmbătă şi cu copilul ei! Şi, în definitiv, asumă-ţi riscurile, nu eşti Dumnezeu, nu poţi controla tot. Vreau, din cînd în cînd, să fie şi iubită, iubita mea de altădată, cu aceeaşi putere cu care acum este mamă. Am crezut că facem din iubirea noastră un copil, de care ne bucurăm împreună, şi continuăm să ne iubim şi noi, ca altădată. Nu că sunt doar un penis care i-a făcut un plod şi salut!”
Ultimele cuvinte le-a spus cu ură, cu necaz pe viaţă, cu pumnii strînşi.Mi-a mai povestit că în pat era dezastru. Ea a început să ceară „respect”, să nu fie „tratată precum un obiect”, reţete romantice, sexul să fie un eveniment. Şi, se ştie: cînd pui problema „respectului” şi încă mai vrei să scoţi eveniment şi film romantic din cea mai naturală dorinţă, e începutul sfîrşitului. Fără spontaneitate, iubirea e un Bollywood de toată jena.El, săracul mascul sănătos, cerbul vînjos, avea nevoi. Cu cît bărbăţia lui şubrezită de critici, de refuzuri, de stress, cerea mai multă confirmare, cu atît era mai năvalnic, mai direct, mai bărbat în cererile lui. Cu cît era mai năvalnic, ea era mai îndîrjită, mai nervoasă, mai castratoare.„Dragul meu, e clasic ce trăieşti!”, i-am spus. „Se întîmplă destul de des, asta e…”, dîndu-i de înţeles că se apropie de final.
Pe cînd ploua, într-o toamnă tîrzie, s-au întâlnit ca doi străini în holul notariatului. Au semnat cu demnitate, au împărţit de comun acord, fără scandal, nimicul. Căci nu aveau nimic, stătuseră cu chirie cei trei ani, cît cică durează iubirea. La ei nici atît.
„Niciodată nu va şti cît am iubit-o de fapt!”, mi-a spus Mihai, cu lacrimi în ochi. „Uneori, noaptea, îmi imaginam că mergem peste munţi cu telecabina, se produce o stricăciune şi cineva strigă: SUNTEM PREA GREI, PREA MULŢI! Eu o pupam pe frunte şi mă aruncam din cabină primul”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s