Monlogul disperării

10814_10153258687244186_6338911499912863156_nMă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plîng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cîrpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mînă, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de cîteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!” Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte cîte n-au legătură cu femeia iubită.Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atîta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bîrfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blînd ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, – fără a-i spune că, de fapt, farfuriile erau destinate beției lui periodice, lipsei de acasă în detrimentul unei fătuci mai sexy ca ea. Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, a bunului simț, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri pe bărbați?Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile din cuplu este vina noastră?
Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?
Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau doi bani pe mine, o floare sau o surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:Dragilor, singurele vinovate de suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lîngă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urîte, proaste, slabe, murdare, vinovate și responsabile pentru relație.Suntem vinovate pentru că rămînem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mînele în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, cu care renunțăm să ne petrecem timpul, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm să-i iubim pe ei necondiționat.Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încît să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni.Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfîrșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.Și mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlîcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.Suntem vinovate mai ales pentru că ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…
Suntem vinovate pentru că îi învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.Nu am vrut să învinovățesc pe nimeni, am dorit doar să-mi exprim indignarea , unei simple femei ca și voi, care a facut aceleași greșeli , și necondiționat le fac.Dar simplu fapt că mi-am dat seama , și îmi recunosc vina,mă încurajează să cred că totuși există, acel bărbat potrivit, nu ideal.Un bărbat adevarat și educat, cu principii și respect pentru o femeie.

Advertisements

Cît de mult din copilul de ieri a rămas în bărbatul de astăzi?

imageDe cîte ori citesc un articol despre “parenting” nu mă pot stăpîni să mă gîndesc cât de bine se potrivește absolut tuturor bărbaților pe care-i cunosc, indiferent de religie, political view, rasă și… era să zic și sex.
Înainte de a fi mame am fost soții (sau iubite). Cît de îndrăgostite om fi fost, cît de oarbe, imposibil să nu ne fi trecut pe dinaintea ochilor și cîteva mici, neînsemnate (hai, să nu le zicem “defecte”) nepotriviri. Și sunt sigură că toate ne-am spus același lucru: că se vor rezolva, că se va da pe brazdă, că nimeni nu e perfect, că vom ajunge să ne obișnuim sau că vom reuși chiar să schimbăm (cu răbdare și multă dragoste) la el ceea ce nu e chiar pe gustul nostru.Noi avem instinctul matern, ei îl au pe cel de autoconservare. Metodele clasice nu funcționează, în sensul că la recompense reacționează, la pedepse nu prea. Dacă îi dai, îți dă, ca să mai primească. Dacă îi tai din porție, dă fuga acolo unde e promoția mai grasă.Despre violență fizică nici nu poate fi vorba. Cu vorba bună și clară e mult mai indicat. Asta înseamnă că nu trebuie apelat la “bate șeaua să priceapă armasarul”: proverbul se aplică numai la iapă. Trebuie să-i spui ce vrei de la el, în cuvinte puține și al căror sens nu se îndepărtează de cel propriu. Bărbații nu înțeleg nuanțele, apropourile, sau le interpretează greșit.Ce ne învață parentigul necondiționat? Să construim cu copilul o relație bazată pe comunicare, să îi explicăm pas cu pas ce ne dorim de la el și să nu așteptăm mai întîi să greșească.
Mai departe, controlul nu trebuie să fie unul polițienesc. Mergem pe încredere, pînă la proba contrarie. Altfel, bănuit în permanență de ceva ce n-a făcut, nici n-ar fi avut de gînd să facă, posibil să-i dai idei. Ori să se simtă obligat să calce pe-alături, ca să nu te tot contrazică.Șantajul sentimental, iar nu funcționează prea bine, oricum, nu pe termen lung. Mai ales dacă pretențiile noastre vor crește exponențial, dacă ne vom forța norocul de a fi primit un feed-back pozitiv la primele încercări. Ridicarea ștachetei mai sus de recordul mondial în materie va face ca stima de sine să se micșoreze direct proporțional. Cei mai motivați se vor strădui o vreme să te mulțumească. Marea majoritate va renunța. Totdeauna se vor găsi femei care să-i considere simpatici datorită și nu din cauza acelor defecte pe care tu nu i le mai poți tolera. Cei mai milităroși vor face un salt înainte. Ceilalți vor deveni din ce în ce mai dependenți de validările noastre, din ce în ce mai nesiguri pe ei, din ce în ce mai apatici și mai lipsiți de inițiativă. Niște plicticoși.
Evident, ne dorim o relație bazată pe adevăr, pe onestitate. Ai greșit, recunoaște, suportă consecințele. Bun, dar consecințele ar trebui să decurgă firesc , total greșit să-l izolezi pe canapea fiindcă n-a dus gunoiul sau să-i pui embargo pe sex fiindcă a fost nepoliticos. Ca și în cazul copiilor, logica trebuie să primeze.
“Să-l iubești pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce (nu) face”.
Aici e cam greu, dar nu imposibil. Știți de ce cărțile de parenting sunt atît de bine vîndute? Fiindcă nu se referă doar la copiii pe care îi ai sau îi vei avea, se referă și la copilul din tine. Citești și înțelegi de ce ești un adult fricos, frustrat, de ce ai uitat să te bucuri ori poate n-ai știut niciodată, de ce îți este atît de greu să ai încredere în oameni, să-ți faci prieteni, să comunici ceea ce simți.
Fii sinceră, ție nu ți-ar plăcea ca el să te iubească doar pentru că ești? Așa, pur și simplu. N-ar fi frumos să nu conteze nici cît de grasă e supa, nici cît de apretată cămașa, nici cît de ordonată casa? N-ar fi ideal să nu te simți într-o permanentă competiție cu toate femeile lumii: și cele mai tinere, și cele mai voluptoase, și cele mai talentate, mai, și mai, și mai?N-ar fi grozav să scapi de temerea că într-o zi nu-ți vei mai putea masca nici ridurile, nici firele albe, nici nu vei mai putea mima perfecțiunea, iar ziua aceea va însemna sfârșitul?Exact asta își dorește și el: să-l lași să fie.Cît de mult din copilul de ieri a rămas în bărbatul de astăzi? Totul! Că și-a desenat mustăți, că și-a brăzdat un pic fruntea ori că se bărbierește cu sârg în fiecare dimineață, doar ca să aibă motiv să se parfumeze cu colognie? Dar tu ar trebui să vezi deghizarea, dacă-l cunoști!Sincer, ai vrea să-l vezi plecînd la birou în pantaloni scurți și cu genunchii zdreliți?Până la urmă, parentingul acesta, atît de discutat și de disputat de părinți, împărțiți în tabere, în “școli”, nu se referă doar la părinți și copii, ci la relații. Acele relații care se construiesc în timp, bazate pe dragoste necondiționată, pe încredere, pe respect, care ne formează ca oameni și care ne schimbă oricum, fie că ne dorim, ne propunem asta sau nu. Care ne maturizează.

like a woman

bestiary_d@ra_21.11.09 (71)În ciuda excelentei păreri pe care o avem despre noi înșine, la o privire ceva mai atentă, poate vom fi nevoiți să constatăm că viața noastră de zi cu zi e o înspăimîntătoare înșiruire de reflexe condiționate. Știm cu toții povestea cîinelui lui Pavlov, acela care era hrănit la ore fixe, după ce, cu cîteva secunde înainte de a-și primi hrana, savantul aprindea un bec pe care, inevitabil, bietul cîine a ajuns să-l asocieze cu primirea farfuriei cu mîncare. Într-o bună zi, s-a aprins doar becul, fără ca hrana să mai vină. Glandele salivare ale cîinelui au început, însă, să reacționeze. Ceea ce se știe mai puțin e că Pavlov însuși era sclavul rutinei, că făcea o serie de lucruri la ore fixe, în anumite zile. Ar fi putut, prin urmare, să formuleze empiric teoria reflexului condiționat, doar privind către propria sa existență. Desigur, asta nu i-ar fi adus un premiu Nobel! Multe femei deși auzise de Pavlov și cîinele lui, nu s-ar fi gîndit vreodată că ar fi putut fi, în ochii celorlalți, ceea ce bietul cîine era pentru savantul sovietic. Privite din exterior, de la o oareșce distanță, femeile sunt, pentru bărbații care au pretenția că le înțeleg, previzibile, ușor de încadrat în cîteva tipologii distincte. Asemenea unor cititori în cafea, bărbații pretind adesea că pot citi semnele pe care corpul unei femei, vestimentația, gesturile, cuvintele ei le transmit. Amuzantă ficțiune… De cîte ori trebuie să fie văzută o femeie în compania aceluiași bărbat, pînă când să devină o certitudine pentru toți ceilalți că cei doi au o aventură?! De câte ori trebuie să rîdă o femeie la glume sau simple aluzii sexuale, pînă cînd glumețul ajunge la concluzia că ar putea-o invita oricînd într-o cameră de hotel?! De câte ori aceeași femeie trebuie să privească direct în ochi, făcînd cîteva complimente, pînă cînd ajung barbații să fiie convinși că sunt irezistibili?! De câte ori trebuie o femeie să fie mai nervoasă, mai agitată decît de obicei, înainte de a se ajunge la fatala concluzie că, fie e într-una dintre zilele acelea, fie are o disperată nevoie de sex?!
Despre prietena mea C., mulți dintre bărbații din jurul ei ar fi spus că-și petrece cel puțin câteva nopți pe lună în compania aceluia cu care, o dată pe săptămână, își bea cafeaua pe o terasă din centrul orașului. De fiecare dată cînd se întorceau la serviciu, după cafea, se putea simți în jur acea rumoare masculină, plină de subînțelesuri, însoțită de privirile insinuator-invidioase ale bărbaților captivi în costumele lor negre, de la gîturile cărora porneau înspre abdomen cravate închise la culoare, cu noduri regulamentare. O adunare solemnă de Pavlovi care gîndea, în acel moment, același lucru. Pentru ei, când cei doi intrau pe ușa aceea de lemn, totul era clar; ar fi putut jura că C. zâmbește diferit, că gesturile ei trădează o relație vinovată, că întregul ei corp emana o tensiune erotică despre care ei ar fi putut vorbi competent, cu profesionalism, ore în șir. Analizele lor freudiene îi conduceau către… irefutabile concluzii: C. avea nevoie de sex, ceea ce primea acasă nu era suficient. Își notau mental că ar trebui să se înscrie pe listă, convinși că performanțele lor de masculi alpha sunt mai mult decît satisfăcătoare. În secundele cînd o priveau, deveneau transparenți; era ca și cum ar fi gîndit cu voce tare. Grizonantul cu voce baritonală spusese chiar, de cîteva ori, că nicio femeie nu avusese vreo plîngere legată de virilitatea lui. Confundase probabil, ca atîția alții, delicatețea, protejarea orgoliului masculin cu o confirmare fără dubiu a calităților sale fizice.
N-am știut niciodată dacă prietena mea C. era conștientă de toate acestea. Părea a nu fi. Și chiar dacă ar fi fost, cred că găsea o anume voluptate în a-i contraria pe ceilalți. Adevărul din spatele acelor întâlniri săptămânale era cu mult mai inofensiv decât și-ar fi putut cineva imagina. Atât de inofensiv, încât niciunul dintre acei masculi alpha nu l-ar fi crezut, în ipoteza că ar fi avut vreodată curiozitatea de a-l afla. C. se bucura de conversație și companie. Atîta tot. Atît de simplu și, tocmai de aceea, atât de puțin veridic! Pentru ea, acele 40-50 de minute erau una dintre puținele evadări din rutina pe care o suporta destul de greu. Probabil că erau momente în care gîndurile ei mergeau ceva mai departe, dar niciodată mai departe decît merg gîndurile oricărui individ viu, construit, așa cum suntem construiți cu toții, și din instincte, senzații, dorințe sau fantezii.
Sunt, însă, lucruri care femeilor frumoase nu le sunt permise. Dacă C. ar fi avut vreo 30 de kilograme în plus, dacă n-ar fi avut 22 de ani, ci 60, dacă n-ar fi avut niciuna dintre acele trăsături pe care, astăzi, le asociem frumuseții fizice feminine, și-ar fi putut bea cafeaua liniștită, alături de același bărbat, de două ori pe zi. Defectul ei capital e că face parte din acea categorie de femei pe care masculul alpha o înțelege foarte bine. Or, odată intrată în această categorie, viața lui C., dorințele ei deveneau așa de ușor psihanalizabile! Fiecare dintre bărbații alături de care lucra ar fi putut vorbi despre ea cu competență și certitudine. Ei știau totul despre ce gîndea ea, despre ce-și dorea ea, despre ceea ce ea avea nevoie. Și asta pentru că, întotdeauna și pentru totdeauna, masculii alpha înțeleg femeile!!! Ei pot citi semnele, pot interpreta cuvintele, pot anticipa dorințele oricărei femei frumoase cu care se intersectează. De unde posedă această infailibilă știință? Răspunsul se găsește la Pavlov și câinele său!

feminitatea puternică

singurăNu e o problemă foarte mare când ceilalți nu te mai simt aproape. Pentru că tu nu îți dai seama. Problema apare cînd tu nu îți mai poți sparge propriile ziduri de autosuficiență, de falsă aroganță și de aparentă putere cu care te-ai înconjurat crezînd că așa îți va fi cald. Că așa nu va durea. Că nimeni nu poate trece mai departe decât îi lași tu. Vești proaste. Ești în siguranță exact cît ai fi dacă ți-ai lua un leu în această fortăreață. Pentru că singurătatea te va sfîșia mai rău decât o poate face orice ființă vie.Te vei trezi într-o noapte, înghețată, nu de vanilie, ci de pustietate. Și vei striga și nimeni nu te va auzi. Poate doar Dumnezeu. Dar nici în El nu mai crezi, că prea te-a dezamăgit de multe ori. Îți cauți forța în tine și ai credința secretă că cineva, cîndva, va lua un topor și va sparge ușa, eliberându-te. Sau că într-o zi, după ce te-ai chinuit să scapi de lume, te vei putea întoarce la ea și vei mai fi bine primită. Bineînțeles, asta se întâmplă prin cărțile alea de self help care te învață cum să fii mama perfectă, angajata perfectă, roboata perfectă. Să recunoaștem, te-ai mințit atâta timp că poți și singură, că ai ajuns și tu să crezi. Numai că șerpii ăia reci care ți se preling noaptea pe piele încep să capete curaj. Încep să te înfășoare și ziua în amiaza mare. Începi să mergi pe stradă și să te întrebi cine ești, ce cauți, ce vrei. Nimic. Asta rămîne după ce te izolezi. Și nu doar că rămîne nimic, dar odată cu iubirea semenilor, îți vei pierde și forța de a te elibera.Deodată, somnul devine singura ta salvare. Creierul tău, obosit să lupte, va pica tot mai voluptuos și mai dornic în uitarea de sine, în starea atît de apropiată de starea de siguranță de dinainte de a te naște și totuși atât de apropiată de starea de teamă față de necunoscutul morții.Și cu toate aceste gînduri, știind că depresia te-a apucat iar în ghearele ei de fier și că sufocarea e doar un semn că lupta reîncepe, mergi în continuare prin viață gîndindu-te că va veni ea salvarea, de undeva.Deschide televizorul. Te vei simți un pic mai bine privind reclamele cretine cu familii fericite care îți zîmbesc à la Colgate și parcă te scuipă cu gîndul care îți tot dă tîrcoale: da, tu nu vei fi niciodată proasta aia care face azi spaghete bolognese pentru toată familia care dă din coadă cu farfuria întinsă. Mai ales o invidiezi pe proasta aia. Mai exact, pe toate proastele care nu se știe prin ce metode, au arestat un bărbat și l-au făcut al lor. Da, sunt proaste, dar de ce ele pot? Și da, singura ta mângîiere e serviciul. Măcar acolo știi ce ai de făcut. Ție și dacă ți-ar pica acum din cer o familie perfectă, compusă din bărbat și doi copii (fată și băiat și neapărat băiatul cu 4 ani mai mare ca fata – cum vă doreați tu și prietena ta cea mai bună în copilărie), tot n-ai ști ce să faci cu ei. Pentru că te-ai luptat să te autoconvingi că nu vrei așa ceva. Și nu doar tu, te-au ajutat și femeile din jur care nu mai contenesc cu jelaniile lungi și dese despre cât de nașpa e fată să fii măritată și cu copil. Și îți spui, ei, lasă, e doar ceasul biologic, îi dai una, precum deșteptătorului, și tace. Numai că, ghinion, ceasul biologic nu e swatch, n-are baterie și nu e ceva ce poți tu reduce la tăcere după secole de obișnuință, care e a doua natură a omului.Care om? Că tu numai om nu te poți numi după ce ai experimentat pe tine însăți toate metodele de autodistrugere și sabotare cunoscute, plus unele noi, inventate de tine, întru satisfacerea orgoliului de Mare singuratică.Hai, la culcare! A mai trecut o zi, șterge-o și pe-asta din calendar și răsuflă ușurată. Nici azi nu ești mai aproape de visul american de a avea o familie fericită mîine la micul dejun. Rămîi cu bine, ai avut șansa ta, mai multe chiar, dar le-ai dat cu piciorul, că doar ți-au spus atîtea femei, în frunte cu maică-ta, că “ce-i al tău e pus deoparte”.Somn ușor și nu mai verifica telefonul, nu te sună. I-ai explicat tu foarte clar, cu exemple, că n-are de ce. Tu ești nemuritoare și rece. Și ironia e că ești. Chiar dacă te-ar suna, te-ai întoarce liniștită la a-l chinui. Că nu te merită ăsta pe tine și nici alt muritor de pe planeta Pământ. Fugi și scrie cît de porci ie bărbații ca specie.

Trebuie să fii perfectă?

Adu-ţi aminte când ai fost ultima oară îndrăgostită. Probabil că individul nu era vreun milionar sau un chirurg pe creier cu abdomenul numai pacheţele şi foarte bine dotat, de parcă ar fi fost un taur burduşit cu Viagra. Probabil că nu reuşea să te facă să te termini de cinci ori înainte să termine el. Avea însă ceva special.
Avea câteva trăsături care ţi-au fost pe plac, şi acel ceva magic, ce te făcea să simţi fluturi în stomac. Bărbaţii care îşi doresc să menţină relaţia stabilă caută în femeia dorită acelaşi tip de magie.Bărbaţii nu se căsătoresc cu femeiperfecte. Ei se căsătoresc cu femei interesante.Acesta este unul din cele mai des mediatízate mituri: Dacă eşti perfectă,frumoasă şi bogată, vei avea parte de respectul şi iubirea la care tânjeşti. Sau cel puţin asta vor ei să credem. (Şi acum să revenim cu picioarele pe pământ.)Atunci când un bărbat cunoaşte o femeie care pare prea perfectă, prea drăguţă,sau prea dispusă să-i facă pe plac, el tinde
să se plictisească foarte repede.Concursurile de frumuseţe ilustrează perfect modul în care femeile sunt greşit
învăţate că cele mai importante atuuri în viaţă sunt trucurile de înfrumuseţare şi îndemânarea de „a vrăji bărbaţii.” Ce-i drept, se oferă într-adevăr premii sub formă de burse şi beneficii educaţionale,Fă ca el să-ţi dea târcoale…ceea ce mi se pare cum nu se poate mai ironic pentru că singurii bărbaţi care se uită la astfel de competiţii sunt cei cărora le plac femeile foarte proaste. Bărbaţii inteligenţi consideră că e jenant pentru o femeie să pozeze şi să zâmbească de parcă ar fi tot timpul aşa de veselă şi plină de viaţă. Toată lumea ştie că cea care pierde ar fi în stare s-o strângă de gât pe câştigătoare, iar frumoasa sudistă care câştigă titlul de Miss Popularitate nu-şi doreşte decât să le strige celor din juriu: „Să vă ia naiba pe toţi… ticăloşi
ordinari ce sunteţi.” Toate fetele acelea pretind că vor să se mărite virgine, şi toate vor să îi ajute pe cei sărmani:Locul trei: „Sunt studentă în anul cinci la facultatea din oraş cu specialitatea în olărie. Visul meu este să rezolv problema foametei mondiale şi să descopăr un tratament pentru cancer. Şi intenţionez să pun capăt o dată pentru totdeauna crizei globale de ghivece de flori.”Locul doi: „îmi doresc să le pot asigura hrana celor flămânzi, celor fără adăpost, şomerilor şi celor nevoiaşi. în felul acesta, toate rudele mele vor avea ce mânca.”Locul întâi: „înainte de a merge să vizitez satele de oameni săraci din Africa, am aranjat să vină cineva să-mi facă pedichiura. Apoi o să-i chem pe cei de la ziar. O să mă încălţ cu pantofii Manolo Blahnik pe care am dat o mie de dolari!”Poate aţi observat şi voi cât de mult seamănă concursurile de frumuseţe cu târgurile comunale. Fermierii îşi expun vacile în acelaşi mod. Ei îşi plimbă vacile Jersey premiate de la un capăt la altul al unei scene, prin faţa unei audienţe şi a unui juriu, şi poate că vaca o să execute chiar şi câteva rotiri. Apoi vita câştigătoare este împodobită cu o panglică de satin, pe care sunt notate titlul câştigat şi anul competiţiei. Există chiar şi calendare cu vacile câştigătoare,fiecare din cele douăsprezece pagini înfăţişând-o pe cea care a câştigat titlul de „vaca lunii.”Haideţi deci să încercăm să aplicăm
acest comportament de păpuşă Bărbie la o primă întâlnire şi să vedem de ce nu are şanse de reuşită. Închipuieşte-ţi o femeie care îşi dă silinţa să fie acea „fată perfectă.” îşi face intrarea în restaurant
păşind exact ca pe podiumurile de prezentare. Poşeta se asortează cu nasturele de la pantofi. Chicoteşte atunci
când trebuie. La masă, comandă două măsline cu sos degresat (separat, nu amestecate). Fără să-şi dea seama, ea şi-a pus deja singură eticheta: temporar. Ce gândeşte el? „Fă-ţi treaba şi dispari.” Poate că va face sex cu ea, dar după aceea sigur îşi va lua tălpăşiţa. Care să fie motivul? Atunci când o femeie se comportă
nefiresc sau artificial, bărbatul începe să se întrebe cine este ea cu adevărat şi care îȚi sunt adevăratele intenţii. De obicei, îşi închipuie că femeia se preface tocmai ca să îl prindă pe el în capcană. Aşa că
legătura lor nu trece niciodată la nivelul următor. Aceasta este cauza pentru care unele relaţii nu trec niciodată de etapele preliminarii. Atunci când încearcă să fie altfel decât este în realitate, femeia
primeşte automat însemnul de persoană „nesigură.” „Tipa asta este genul care va avea nevoie de atenţie permanentă şi nimic din ceea ce îi voi oferi nu va fi vreodată de ajuns. O să mă sleiască de puteri.” Nici nu apucă bine să petreacă ceva timp cu ea, că deja se gândeşte la următoarea.Mai mult de-atât, atunci când un bărbat crede despre o femeie că este labilă sau nesigură, el nu va simţi nevoia să facă ceva în privinţa relaţiei lor. In condiţiile respecdve, totul se rezumă la o „distracţie temporară.” Relaţia devine o
chestiune de importanţă secundară. El se va tolăni în fotoliu, îşi va deschide o bere şi îşi va spune, „Se străduieşte prea mult,n-am de ce să-mi bat capul pentru relaţi aasta.” Atunci când o femeie se străduieşte prea mult,bărbatul îi va pune de obicei la încercare limitele până la care ar fi dispusă să meargă. El va începe să lanseze Frisbees de relaţie, doar ca să vadă cât de repede o să alerge şi cât de sus o să sară. Disc zburător; obiecte de plastic în formă de disc, de dimensiunea unei farfurii, care se aruncă de la un jucător la altul
cu scop recreativ.Bărbaţii sunt obişnuiţi să facă lucruri de genul ăsta. Aşa că ei încearcă să te momească să te comporţi ca un animăluţ docil. Poate că îţi va spune la a doua voastră întâlnire că îi plac femeile care se
dau cu ojă roşie pe unghiile de la picioare.Sau că îi place un anumit articol vestimentar. Dacă tu începi imediat să „îţi dai silinţa” să devii persoana pe care o doreşte el, respectul lui se va diminua considerabil.

Tu ce motive ai să suferi?

Nu am apucat să citesc cartea Andreei Esca, dar mi-a placut foarte mult titlul. Ca orice om, probabil, m-am gîndit: “Dar eu ce-am făcut cînd am tăcut?“. Treaba cu tăcerea e complicat de simplă. E ca la testele auto, cînd trebuie să spui cui îi acorzi primul ajutor: celui care urlă sau celui care tace. Știu sigur că atunci cînd am tăcut, am avut o leziune gravă. Apoi intervine întrebarea universală: ce motive ai să suferi? Ești nerecunoscătoare, nu vezi cîte ai tu comparativ cu alții. Ce drame poți avea la vârsta ta? Mama mea are o vorbă: “marea dragoste și marea suferință se trăiesc cînd ești mic. Pentru că ai inima mică și nu încap în ea. În rest, toate vin în cantități pe care învățăm să le gestionăm odată cu vârsta”.Poate că la moment tăcerea mea e doar o meditație cu care mă împart aici cu tine necunoscutul meu cititor,sunt sigură că îți dau motive să te gîndești și tu la toate acestea aspecte, poate nu la fel ca mine, dar totuși mă bucur că macar îți provoc cîteva minute de tăcere în care te simnt aproape.Și poate mă consolez cu ideeia ca nu sunt singură pe cîteva minute…De ce ai motive să suferi? Eu nu am motive, am momente de tristețe cînd în capușorul meu apar diferite gînduri,bizare, stranii,care se combină într-un dans haotic și provoaca starea aceasta stranie de tristețe…Tu ce motive ai să suferi?getImage (2)

Inima ca un puzze-l!!!

Încă de copil, mi-am construit o imagine a ceea ce aveam să devin. Nu medic, nu avocat. Imaginea mea era despre o familie frumoasă. Și eu devenem o ea, femeie senină, într-o rochie retro, cu un zîmbet larg pe față, cu părul lung purtat de vînt, cuprinzînd cu brațele cei doi copii, iar el, el era un bărbat nu foarte înalt, însă cu brațe puternice și ochi protectori, emanînd un parfum aparte. El îi dădea cu veselie în leagăn.

Bărbatul din imaginea mea nu avea ochi albaștri sau păr negru, nici o ținută anume, nici o coafură la modă. Nu mi-l imaginam în detalii fizice. Drept urmare, niciodată nu am întors capul după un bărbat arătos. Nu, nu sunt ipocrită, nu susțin că nu îmi plac bărbații frumoși, ci că nu este suficient aspectul, cît să mă atragă. Nu m-am îndrăgostit niciodată de fizic, nu știu ce înseamnă dragostea la prima vedere, nu am trăit-o.

Însă m-am îndrăgostit temeinic de inteligența, sinceritatea, autenticitatea și frumusețea celui care avea să-mi devină soț. M-a cucerit cu ce era în spatele cuvintelor, puține și banale, de altfel, cu dorința lui de a mă cunoaște pe mine și cu parfumul lui.

Toată viața l-am căutat, fără măcar să știu că o fac.

Nu am avut multe întâlniri, prea puține relații, însă, cu fiecare încercare, reușeam să potrivesc o parte din puzzle. Chiar mi-am tăiat niște piese ale mele, în dorința naivă de a finaliza imaginea.

A funcționat o perioadă. Numai că el începuse să construiască și în locul meu. Și îmi înlătura, bucată cu bucată, fiecare piesă a mea. Când a ajuns la forma ce îmbrăca demnitatea, ceva din mine a strigat: “Stop!”

Nu eu, n-aș fi fost în stare. Dar ceva-ul se lupta cu mine, folosind propriile mele arme. Nu-mi dădea pace. Îmi proiecta mereu imaginea de final, aceea cu familia frumoasă. Și m-a convins cu: “Asta este ceea ce vrei pentru copiii tăi?!”

Asta și imaginea pe care o construiau doi oameni frumoși exact sub ochii mei m-au convins că nu este el ceea ce caut eu, că ma străduiesc în van. Forma curbă n-o să se potrivească în veci cu linia teșită, iar verdele natural din cadrul meu n-o să continue niciodată cu nori negri de furtună, nu în aceeași imagine.

A durat ceva pînă să-mi recuperez toate piesele, pentru că multe dintre ele erau încă la el. Și a mai trecut o vreme pâna sa le recondiționez, pentru că erau deteriorate. M-a ajutat mult culoarea originală, autentică, pe care încă o pastrau câteva piese, cele care mi-au aparținut dintotdeauna și pe care nu le-aș da niciodata din mînă, pentru niciun bărbat din lumea asta. Principiile.

De acum, le țin ascunse într-un săculeț și îmi propusesem să le scot abia după ce aveam să fiu sigură de alegerea mea. Nu voiam să mai construiesc cu nimeni, eram în perioada în care analizam ce-a fost și mă minunam de mine, cea care acceptase formele acelea vizibil nepotrivite: prea mari, dintr-un material ușor degradabil, neclare, prea opace. Sigur și acestea și-au găsit perechea, dar nu erau pentru puzzle-ul meu.miss