Inima ca un puzze-l!!!

Încă de copil, mi-am construit o imagine a ceea ce aveam să devin. Nu medic, nu avocat. Imaginea mea era despre o familie frumoasă. Și eu devenem o ea, femeie senină, într-o rochie retro, cu un zîmbet larg pe față, cu părul lung purtat de vînt, cuprinzînd cu brațele cei doi copii, iar el, el era un bărbat nu foarte înalt, însă cu brațe puternice și ochi protectori, emanînd un parfum aparte. El îi dădea cu veselie în leagăn.

Bărbatul din imaginea mea nu avea ochi albaștri sau păr negru, nici o ținută anume, nici o coafură la modă. Nu mi-l imaginam în detalii fizice. Drept urmare, niciodată nu am întors capul după un bărbat arătos. Nu, nu sunt ipocrită, nu susțin că nu îmi plac bărbații frumoși, ci că nu este suficient aspectul, cît să mă atragă. Nu m-am îndrăgostit niciodată de fizic, nu știu ce înseamnă dragostea la prima vedere, nu am trăit-o.

Însă m-am îndrăgostit temeinic de inteligența, sinceritatea, autenticitatea și frumusețea celui care avea să-mi devină soț. M-a cucerit cu ce era în spatele cuvintelor, puține și banale, de altfel, cu dorința lui de a mă cunoaște pe mine și cu parfumul lui.

Toată viața l-am căutat, fără măcar să știu că o fac.

Nu am avut multe întâlniri, prea puține relații, însă, cu fiecare încercare, reușeam să potrivesc o parte din puzzle. Chiar mi-am tăiat niște piese ale mele, în dorința naivă de a finaliza imaginea.

A funcționat o perioadă. Numai că el începuse să construiască și în locul meu. Și îmi înlătura, bucată cu bucată, fiecare piesă a mea. Când a ajuns la forma ce îmbrăca demnitatea, ceva din mine a strigat: “Stop!”

Nu eu, n-aș fi fost în stare. Dar ceva-ul se lupta cu mine, folosind propriile mele arme. Nu-mi dădea pace. Îmi proiecta mereu imaginea de final, aceea cu familia frumoasă. Și m-a convins cu: “Asta este ceea ce vrei pentru copiii tăi?!”

Asta și imaginea pe care o construiau doi oameni frumoși exact sub ochii mei m-au convins că nu este el ceea ce caut eu, că ma străduiesc în van. Forma curbă n-o să se potrivească în veci cu linia teșită, iar verdele natural din cadrul meu n-o să continue niciodată cu nori negri de furtună, nu în aceeași imagine.

A durat ceva pînă să-mi recuperez toate piesele, pentru că multe dintre ele erau încă la el. Și a mai trecut o vreme pâna sa le recondiționez, pentru că erau deteriorate. M-a ajutat mult culoarea originală, autentică, pe care încă o pastrau câteva piese, cele care mi-au aparținut dintotdeauna și pe care nu le-aș da niciodata din mînă, pentru niciun bărbat din lumea asta. Principiile.

De acum, le țin ascunse într-un săculeț și îmi propusesem să le scot abia după ce aveam să fiu sigură de alegerea mea. Nu voiam să mai construiesc cu nimeni, eram în perioada în care analizam ce-a fost și mă minunam de mine, cea care acceptase formele acelea vizibil nepotrivite: prea mari, dintr-un material ușor degradabil, neclare, prea opace. Sigur și acestea și-au găsit perechea, dar nu erau pentru puzzle-ul meu.miss

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s