Mai Pot Iubi

Das-FensterAi avut vreodată senzația că ești smuls din timpul în care secundele alunecă spre uitare și ești aruncat într-o lume fără de timp? Nici aerul nu îl iei cu tine, că nu-i timp să îl respiri și nici nevoie nu ai de el. Particularitatea acestei lumi este alta. Viteza în care percepi fiecare informație, derularea amețitoare a imaginilor și intuiția care îți urlă că vei trăi ceva incredibil. Am ajuns în această lume, în seara în care aveam să-l cunosc pe cel ce urma să-mi schimbe, până la celulă, ființa. Mi-am simțit, în acele clipe, fiecare senzație, până în cele mai intime detalii. Fiecare celulă își striga uimirea, teama și nerăbdarea, pentru ca mai apoi să alimenteze, una după alta, vîrtejul anticipației a ceea ce urma să se întâmple. Fiecare își recunoscuse destinul scris și nu era celulă care să se împotrivească.

Nu l-am văzut, dar l-am simțit atît de puternic încît m-am încovoiat sub presiunea știutului dintotdeauna. Era așteptatul, doritul și cel ce urma să-mi fie drum prin cele știute și neștiute ale vieții. Am întors capul cu un zîmbet de bun venit, iar el, ei bine, zîmbetul lui mi-a întregit existența.

Nu am trăit poveste mai frumoasă ca aceasta. Ne-am recunoscut unul pe celălalt în zgomot, mulțime, întuneric. Ne-am știut fără de tăgadă, poate după urmele lăsate unul în celălalt prin alte vieți. Ne-am iubit. Ne-am uitat lumii pentru o vreme. Lumi noi se făceau și se desfăceau în sufletele noastre și joaca noastră ne părea unică și era oricum greu de înțeles altora. În ochii lui vedeam creația întreagă și-mi binecuvîntam nașterile-n universul ăsta, care ne aducea mereu în brațele fericirii complete. Nu ne săturam să ne dedăm alunecării în intensul privirii și ne legănam inimile în iubirea aceea ce-o știusem și o aflasem, ca parte a noastră, de la facerea ei primă. Și zîmbetul lui…

Nu-i leagăn în lume care să știe-a-mi povesti mai dulce somnul în abandon. Zîmbetul lui îmi croșeta, mai repede decît își curge timpul picosecundele în cuptorul minutelor, povești despre o lume care să ne cuprindă, cuminte, fericirea. Și luna.

Luna ne-a fost martoră în început și în sfârșit, deopotrivă. Mi-a fost rochie și batistă. Iar lui, sărut și deznădejde. Drumul nostru a fost atît. Ne știm și-acum. Ne mai simțim prin lume plânsul ori durerea. Gîndurile noastre se mai unesc prin nopțile în care luna ne strigă. Ne mai strecurăm prin vise câteodată. Dar ce-i trecut rămâne așa, timp frumos, înghesuit prin amintire. Despărțirea.

M-a sfâșiat în feluri pe care nu le știam posibile. M-a adunat, mai pe urmă, într-o femeie ce-și descoperă unicitatea și frumusețea în fiecare clipă muritoare. Nu-i chip de vină a cuiva. Ne-a fost scris să ne însoțim pașii o vreme, iar pentru asta mângîi viața asta cu mulțumiri, ori de căte ori îmi cântă dorul prin acel univers de suflet. Mai pot iubi…?

Ăsta i-a fost darul, să trezească în mine iubirea. E ca și cum fiecare iubire își are universul ei unic, perfect.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s