Noi ne gândim la moarte o viaţă întreagă şi ei îi ajunge o singură clipă să se gândească la unul dintre noi

Am vrut să scriu o poveste pentru tine. Ai zis nu, nu mă interesează poveştile tale, nu mă interesezi decît tu. Am amuţit. Cum adică doar eu? Dar cine sînt eu să te interesez, cine sînt eu fără poveştile mele? Şi cine eşti tu să nu ţii cont de ele? Sînt poveşti minunate, cu oameni, cu cai, cu feţe de masă frumoase peste care e aruncat un evantai japonez cu înscrisuri.De aia am hotărît să îți scriu o poveste,nu știu o să o citești sau nu, dar totuși e poveste ce mă reprezintă așa cum sunt.Povestea nu începe cu „a fost odată”. Nu sunt scriitor. Nu căutaţi logică sau rigori! Încerc doar să spun o poveste adevărată, aşa cum am văzut-o eu, ca pe un vis din care nu vrei să te mai trezeşti, ca pe o ficţiune pe care vrei să o controlezi, pentru că este perfectă şi are happy end. “Nu contează ce sunt lucrurile, contează ce semnificaţie au ele”, spunea Marquez. Iubirea este o călătorie magică care începe în ape calme, sub un vânt prietenos, dar se poate transforma în nebunie şi blestem. În fond, nu toate corăbiile ajung la insula cu mirodenii. Dimpotrivă, cele mai multe se scufundă sau eşuează pe stânci ascuţite, pe ţărmuri de ostilitate. Justificări vinovate? Ardere de tot pe altare de morală creştină? Eu mi-am plătit datoriile, cu vârf şi îndesat! Tu ce preţ eşti gata să plăteşti?…  

„Noi ne gândim la moarte o viaţă întreagă şi ei îi ajunge o singură clipă să se gândească la unul dintre noi. Păi, dreptate e asta?“

 

Ne-am luat din dragoste. După un an de relație,  am rămas văduvă. Nu mă imaginasem niciodată în postura asta, din contră, de fiecare dată când mai aveam vreo ceartă, vedeam lucrurile într-un mod total diferit. O scurtă precizare: aşa-zisele noastre certuri erau din gama ce să cultivăm aici, pătrunjel sau mărar?)))))Şi mereu se terminau cu o împăcare atât de explozivă. Să revin. Când ajungeam la astfel de polemici, dintr-o furie idioată că nu se făcea ca mine, cît şi dintr-o dorinţă şi mai mare de victimizare, mă imagineam murind într-un mod subit, tragic. El, mustrat de conştiinţă  şi suferind de dragoste şi dor, nu mai avea să-şi găsească niciodată perechea. Şi aşa devenea un văduv singuratic, unul dintre aceia care se închină la icoana soţiei.Moartea mi se părea a mă pune într-o lumină martirică, dragostea noastră având să rămână intactă si ubicuă, neatinsă de rutina vieţii de zi cu zi,fara de astea ca nu  mă mai iubeşti ca în prima zi. Fireşte, filmul celei cu coasa e mereu altul. Niciodată nu vine cu un scenariu hollywoodian. Vine cu pomeni, responsabilităţi şi multă durere din partea celui care rămâne în viaţă. Căci cel mort e liniştit. Nici măcar grija că e mort nu o are.Cum am devenit văduvă la o vârstă la care altele nu au altă grijă decât ce să poarte sâmbătă la club? Pe scurt, povestea noastră: ne-am cunoscut, ne-am plăcut, ne-am luat. Într-o bună zi dintr-o glumă proastă a plecat din casă,și dus a fost… Și de atunci Aştept momentul acela al zilei când, coborând din trolebuz, te caut cu privirea. Aştept să-mi sprijin zîmbetul în zîmbetul tău şi umerii de-o bancă şi-n mine să se facă linişte, ca începutul unui cântec de leagăn. O linişte aruncată ca o pătură peste tot ce urmează.Şi când nu eşti, mi-e, cumva, tot bine. Îţi port sărutul la gât, ca pe un medalion greu şi mereu rece. Îl strâng în pumn ca şi cum numai eu te-aş cunoaşte şi mă strecor printre oameni ca printr-un cârd de gîşte. Îmi placea jocul ăsta, starea noastră de gelatină, ca mlaştina rece în care-am dansat cu picioarele goale.Şi când îţi scriu mă simt parcă în altă lume, cred eu că e lumea noastră, în care avem un plămân comun. Îţi pregătesc un culcuş, chiar aici, între cuvintele mele, un culcuş în forma trupului tau. Apoi mă înfig în braţele tale şi nu ma mai satur de atâtea cuvinte ce naşti în mine.Ah, tu niciodată nu eşti prea aproape. Totodată, niciodată prea departe. Niciodată prea dulce, niciodată prea trist, niciodată prea sincer, prea blând sau prea vesel. La braţul tău alunec pe ciment ca pe-un derdeluş şi-n treacăt mai mângîi cu dragoste un câine în care s-a lipit tot praful oraşului. Şi doar noi simţim mirosul sulfuric al stării de-a fi noi.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s